duminică, 22 ianuarie 2017

Alexandru Ioan Cuza, un domn luminos

Se apropie sărbătoarea Unirii Mici, a lui Alexandru Ioan Cuza și a unei generații de intelectuali neatârnați (cum nu e cazul acum). Nu ar fi rău să recitim proclamația lui Alexandru Ioan Cuza (n-o s-o găsim în manualele de istorie cu care ocupantul politic de azi ne dotează!) și să ne întoarcem privirea asupra personalității sale de domn cu adevărat extraordinar și care a făcut pentru România (prefigurând prin stabilizarea legislativă și structurală posibilitatea întregirii) cam tot ce îi atribuim  (propaganda Humanitas ajută din plin!) unui rege (întâi domn) destul de slab - dar care are meritul că a domnit mult -, Carol I, cel care a semnat în secret un tratat prin care se lega să nu aibă niciodată pretenții asupra Transilvaniei. Carol I a fost, spre deosebire de Alexandru Ioan Cuza, păpușa naivă și de bună-credință (nu degeaba Eminescu și Caragiale îl detestau profund!) a interesului occidental (nemțesc, exact cum e astăzi Iohannis), care l-a uns rege (formă improprie tradiției politice românești și formă a ocupantului - faptul că s-a validat ulterior prin Regina Maria și prin Carol II, ca oameni politici remarcabili, o scuză, cât de cât!). Lupta diplomatică a lui Alexandru Ioan Cuza a fost una excepțională (pot spune chiar că, în bună măsură, cultura română ulterioară dezvoltată în mediul francez i se datorează!) Prefigurând planul Marii Uniri (în care Regina Maria și I.C. Brătianu au avut un rol politic important), Alexandru Ioan Cuza a avut contribuția statală cea mai importantă, nu doar de patriotism și sentiment național, ci de structuri ale statului civilizat. Cred că ar trebui să îl redescoperim pe acest domn extraordinar prin faptul că, spre deosebire de ocupantul care a venit (cu interese interne, desigur!) în urma "monstruoasei coaliții", nu a intreținut un statut de vasalitate față de o mare putere, ci o tactică diplomatică (față de Franța) din care România (câtă era în prima fază) a câștigat mai mult decât a dat, ieșind cu fața curată. Independența, după războiul din 1877-78 era numai pe jumătate o independență, una care să îl justifice pe Carol I ca fiind domn român - neavând trecere la popor (din acest motiv reginele României au început să apară pozate în costum popular românesc, ca parte a propagandei). Imperiul Otoman era, fără doar și poate, un dușman, dar nu singurul, mai era vasalitatea însăși față de Germania de gestionat, astfel încât să se atenueze a părea o ocupație. Din această ecuație ulterioară, Alexandru Ioan Cuza iese ca fiind domn neatârnat, întemeietor în sens modern. Păcat că generația lui s-a dezbinat ulterior (din cauza problemei agrare) și nu a știut să îl protejeze.

Niciun comentariu: