joi, 8 decembrie 2016

Paranoia și contraparanoia

Cristian Tudor Popescu servește. Nu mă refer la tenis, ci la penibil. Ține cu tot dinadinsul să fie tânăr și muncăreț la fel ca domnul Dănăilă (citez de pe pagina doctorului), foarte feroce în lupta anticorupție. Poți să surâzi, firește. Dar te cutremuri când, ultimele articole din Republica sunt militante rău și unidirecționale, cu soroș. Îl scriu ca pe un nume comun, individul fiind mai comun zicerii populare decât îi este frigul iernii.

E adevărat că lumea are o marotă, o semipatologie, dar s-a gândit domnul Cristian Tudor Popescu la faptul că, dincolo de exagerări, poate chiar inconștient, oamenii au dreptate? Faptul că trăim înotând în corectitudinea politică ar trebui să ne facă să ne gândim de două ori înainte să nu testăm instinctele acestui popor de țărani. Poate că are intuiții bune, chiar dacă ele sunt exprimate alandala, barbar și necoafat, obtuz și, mai ales, fără să fie plătite de la Bruxelles. Aproape mai are puțin până să spună că i-a omenit Putin pe fiecare, în stilul lui de golan moscovit.

Cristian Tudor Popescu îi face lui soroș un laudatio demn de Scînteia, cu duioșia formală a unui C.V. de mimoză (demult nu l-am văzut pe acest uriaș ziarist rece atât de duios, de - poate - programatic-duios), suferind de  sindromul Stockholm, de când nu mai face presă scrisă (de când ea nu mai există, practic) - după toate regulile netului -, îndrăgostindu-se de cel care l-a abuzat. Servilismul acestor articole atinge uneori nivelul lui Gabriel Liiceanu, maestrul numărul unu în oportunism al culturii eficiente din România,  atunci când spune că soroș nu a fost nici măcar acuzat de corupție. Despre ce vorbim?

L-am citit pe CTP cu mare interes dintotdeauna și sper să aibă doar un moment de naivitate crasă, o supradoză de optimism. Sper doar să nu fie vândut. M-ar durea. Sunt legități în spiritele popoarelor care au dreptate chiar și atunci când pare că nu. Ține de gândirea paradoxală la care noi, românii, suntem campioni. Erau vremuri în care Cristian Tutor Popescu scria articole crâncene despre faptul că Gică Popescu și-a botezat copiii meltenește și italienizant, acuzându-l că îi pute limba română. Acum, sub ocupantul economic al unei metisări forțate, când o anumită direcție caută ca stafidele în cozonac relevanța neromânească (cocoțată până la consilierii președintelui și chiar mai sus, între decidenți), Cristian Tudor Popescu își ceartă poporul pentru că e precaut. Are și de ce să fie precaut. Dar a-l certa pentru că nu e precaut cu dantelă, cum vrea dumnealui, e doar un jalnic sofism de care nu îl credeam în stare. 

E penibil să îi acuzi pe unii că se lasă duși de val atunci când și tu ești dus de val, doar că în sens contrar. Orice paranoia își are contraparanoia ei. Când, de fapt, ar trebui să își aibă luciditatea care s-o închidă. Altfel, lumea nu ar fi rotundă. 

Niciun comentariu: