vineri, 21 octombrie 2016

Premiul Nobel pentru literatură sau medievalizarea criteriilor

 Juriul Nobel a anunțat faptul că premiul pentru literatură al anului 2016 va merge la Bob Dylan, celebrul cantautor american.

Cine nu știe măcar câteva versuri din cântecele lui Bob Dylan? Oricine știe cel puțin Vânare de vânt, tradus magistral de Adrian Păunescu, cel care l-a adus pe Bob Dylan în România la începutul anilor 70, prin cântecele sale, după o bursă în Statele Unite, săturându-se el însuși de literarul livresc, dorind altceva. Atunci a și scris, de altfel, cea mai bună carte a sa, Istoria unei secunde. Deschiderea lui Adrian Păunescu față de muzica și poezia americane de atunci a fost formidabilă și a dat roade. Muzica lui Bob Dylan a intrat în România prin Cenaclul Flacăra și s-a conservat în primul rând prin talentul excepțional al lui Florian Pittiș. Cine crede că traducerea plată și fără relief pe care a făcut-o recent Mircea Cărtărescu versurilor lui a modificat ceva, e neinformat: Bob Dylan fusese deja în persoană în România, concertase, - l-am văzut cu ochii mei, de aproape (m-am și întâlnit la concertul lui cu Răzvan Țupa, unul dintre cei mai buni poeți ai generației noastre) -, muzica sa era pe buzele tuturor și chiar îmbătrânise deja pe buzele tuturor. Înainte de concertul din 2010, tradusesem eu însumi poeme din Bob Dylan...

 Să o luăm cu începutul. Anii 60 și 70 ai secolului trecut (mai puțin spre sfârșit, deși nu cu foarte mult mai puțin) au fost ani de mare deschidere și dezgheț, complicitatea dintre generația tânără de scriitori și Nicolae Ceaușescu a fost una benefică și demnă de o mare cultură: nimeni, istoric vorbind, văzând ce s-a publicat atunci, nu va putea conchide că acea epocă a fost a unui regim opresiv, decât dacă e rău-intenționat. Cultura națională a acelei epoci a fost una excepțională (față de cum era prescris să fie) și una pe care o regret azi, când conducerea antinațională a României e similară celei din anii 50 ai ocupației staliniste. În anii 70-80, nu numai faptul că în Cenaclul Flacăra se cântau piese ale lui Bob Dylan e unul evident, cenaclul a început să compună în maniera americană a lui Bob Dylan, occidentalizarea americană a lui Păunescu fiind una fără precedent în cultura română. E prima dată când un vector practic și simbolic de cultură americană populară devine organic integrat în cultura română, nu livresc - cum ar fi, de pildă, traducerea lui Faulkner -, ci prin cu totul alte mijloace. Meritul fundamental de impunere în România a manierei Bob Dylan și a cântecelor sale propriu-zise (a poeziei sale implicit) îi revine, fără îndoială, lui Adrian Păunescu.

În 2007, scriam pe portalul poezie.ro un articol intitulat Un Nobel românesc pentru literatură? Propuneam acolo trei nume care consideram eu că sunt demne de premiul Nobel: Matei Vișniec, Adrian Păunescu, Mircea Cărtărescu. Motivam următoarele:

MATEI VIŞNIEC :„ Pentru valorosul său teatru, jucat pe mai toate scenele lumii, evidenţiind strălucit spiritul poetic al omului contemporan.

ADRIAN PĂUNESCU :
„ Pentru poezia sa, capabilă să cuprindă generaţii şi să le arate libertatea chiar şi atunci când ea pare a nu exista (sau cand e limitată), pentru mişcarea literar-muzicală Cenaclul Flacăra, mişcare fără precedent în Europa de Est; şi pentru spiritul său interesat în dialogul cu masele.

MIRCEA CĂRTĂRESCU : Pentru opera sa literară, mai cu seamă pentru Levantul 
și Orbitor.

Revăzând propunerea mea de atunci, după 9 ani, constat că era justă. Dacă Bob Dylan a ajuns să devină poet din muzician, Adrian Păunescu a devenit staroste/vătaf (e atât de originală formula sa încât iese din terminologia livrescă și poate atinge, mai degrabă, una arhaic-autohtonă, similară rapsodului, bardului) peste muzicieni, formându-i, ținându-i în frâu și compunând pentru ei, într-o formulă chiar mai veche (de pe vremea lui Molière), revitalizată în ton cu epoca și fiind sufletul epocii. Cele două direcții contrare se întâlnesc în manieră. Ea a fost la început întrucâtva a lui Dylan, dar Păunescu a particularizat-o, rămânând în istorie prin ea. Valoric, Adrian Păunescu e un poet important și mare. Nu același lucru se poate spune despre Bob Dylan, oricât de mult l-am iubi. Poezia sa e doar ingredient al cântecelor sale, puține texte de cântec rezistând singure, fără muzica aferentă. Din cele care rezistă, nu poți face un autor de premiul Nobel, oricât ai încerca. Perenitatea sa e una complicitară. Pe acest fapt a mizat juriul Nobel în acest  an 2016 al compromisurilor valorice în fața ideologiilor. Dacă Bob Dylan e un muzician popular și formidabil, juriul Nobel nu e decât populist. Niciun om care cunoaște cu adevărat literatură nu l-ar putea considera pe Bob Dylan un poet demn de premiul Nobel pentru literatură. Dar pe Păunescu, da?, ar suna întrebarea... Da, pe Păunescu, da. Mișcarea sa artistică fără precedent pleacă de la poezie, de la un autor la ora aceea validat ca poet prin mijloacele tradiționale ale modernității: cărți publicate, apariții în reviste și tv etc., nu se validează prin muzică pentru a salva ulterior literarul (minim și, deseori, minor) din producția sa, cum se întâmplă în cazul lui Bob Dylan. Pentru a înțelege cel mai bine populismul și ralierea ideologică (spre marxism?) a juriului Nobel în urma alegerii sale, putem face apel la o sintagmă a lui Eugen Negrici, utilă, desigur, (și) Evului Mediu IT în care trăim. E vorba despre expresivitatea involuntară. Așa cum căutăm literarul cu disperare în puținele texte care ne-au rămas din Evul Mediu românesc, găsindu-l chiar în lipsa intenției literarului, așa caută juriul Nobel stafida în cozonacul lyrics-urilor lui Bob Dylan pentru a demonstra că e literatură ceea ce nu e destinat a fi literatură - nu e, prin urmare, poetry, ci lyrics (Mircea Cărtărescu are dreptate să facă distincția în prefața traducerii sale de lyrics.).

Popularitatea lui Păunescu e națională tocmai în contextul politicului, care l-a oprit a fi mai mult (dacă România de atunci ar fi avut forța expansiunii americane, Păunescu ar fi fost o celebritate mondială). Bob Dylan are și el un caracter național, ceva mai difuz, fiind mai degrabă american decât evreu, cu toate că în textele sale se infuzează notabil și simboluri ale vechilor texte ebraice. Premiul Nobel, acordat lui Bob Dylan, l-ar face o victimă dacă nu s-ar salva prin altceva. L-aș iubi mai mult pe Bob Dylan dacă ar refuza acest premiu, această impostură (prin exagerare literară) care i se pune în cârcă de către alții, exclusiv pentru nevoile lor (el nemaiavând nevoie de nimic!). Muzicianul formidabil și scriitorul talentat (din care am savurat Tarantula ca pe o epopee post-dada, impregnată de realism și, mai mult decât atât, de jurnalism) va rezista prin cântecele sale uluitoare ca Hurricane, Emotionally Yours sau Rainy Day Woman. Sad Eyed Lady of the Lowlands sau Blowin’ in The Wind, în care Ecleziastul conține un tip foarte personal de bucolic biblic virat spre politic, spre militantismul pacifist (pe care și Adrian Păunescu l-a îmbrățișat tematic). În timp ce Bob Dylan vine dinspre muzică spre literatură, Adrian Păunescu vine dinspre literatură spre muzică, nefiind muzician, ci un mare poet și un om de teatru. Păunescu a făcut totdeauna distincția între lyrics și poezie. De altfel, în Cartea cărților de poezie (1999, 2003) există un capitol foarte clar care recuperează sub numele Poezii-Cântece acele lyrics scrise de-a lungul timpului direct pentru muzicienii trupei sale. Restul, sunt poezie, cu toate că, uneori, muzicienii folosesc la rândul lor, pun pe muzică și poeme din cărțile care nu aveau ca destinație muzica. (Acest fenomen intern e unul retroactiv.) Poeziile-Cântece sunt chiar rodul colaborării, rodul sincretismului, al laboratorului intern al cenaclului. Capitolul amintit reprezintă, însă, o foarte mică parte din producția literară a lui Adrian Păunescu: doar prin ele, Adrian Păunescu nu ar fi fost un mare poet, la fel cum nici Bob Dylan nu este unul tocmai prin lipsa operei poetice. A despărți acum, printr-o siluire a acestui sincretism, poezia de muzică denotă nu numai o neînțelegere a fanomenului  Bob Dylan și o falsificare a lui, dar chiar o rea- intenție: aceea de a reîntoarce poezia în Evul Mediu, când truverii și trubadurii nu le concepeau separate. Paradoxal, a favoriza o componentă a acestui fenomen înseamnă a le suda și mai tare, a acredita ideea antimodernă a literaturii.

Această medievalizare  indusă vine pe fondul unui curent devenit antinațional, după modelul poeziei de dinaintea formării statelor naționale de-a dreptul (acum contra lor), folosit pentru a denigra autoritatea literaturii (în concepția ei modernă) și de o ralia unui populism care să împace ambele tabere, ținta fiind una a reiterării luptei clasicilor cu modernii, îmbrăcați în armură de moderni și post-moderni (în prelungire). Tocmai acum, când modelele sunt vitale și ele trebuie să fie selectate fără compromis ? Din păcate, da. Juriul Nobel comite un act oportunist prin care, cel puțin în ochii celor care cunosc literatură, se descalifică.

Adrian Păunescu a murit fără să primească premiul Nobel pentru literatură (propaganda mârșavă -postrevoluționară - împotriva sa a făcut ridicolă propunerea mea la acea dată. Iată că acum, prin Bob Dylan, ea pare a  putea sta în picioare, măcar prin analogie !) Mircea Cărtărescu și Matei Vișniec merită, fiecare în parte, acest premiu, ei fiind mari scriitori. Nu și fenomene.

Bob Dylan este și va fi mereu un mare artist, un compozitor de geniu și un om care a însuflețit câteva generații. Nu, însă, un mare poet. Juriul Nobel și-a cedat, cum spuneam, autoritatea comunismului în formă globalistă, forțând artificial  un model natural  prin care să ne reîntoarcem la poeții-trubaduri, în medievalitate. Modernitatea e, în primul rând, un câștig de luciditate, înainte de a fi unul de formă poetică. Mai am speranța unui refuz din partea lui Bob Dylan, când

The man in the coonskin cap, in the big pen
Wants eleven dollar bills but you only got ten…
                                      [Bob Dylan, Subterranean Homesick Blues]

Atunci când ești Bob Dylan, tocmai pentru că ești Bob Dylan, ai putea să te detașezi de asemenea tinichele care ți se acordă pentru șubrezirea criteriilor, într-un timp când e nevoie de ele ca de aer.

Niciun comentariu: