duminică, 2 octombrie 2016

Manuale antinaționale

Continui să cred că una dintre modalitățile de subminare a spiritului național, în interesul ocupantului politic postdecembrist și actual, a fost stricarea manualelor de școală. De acolo vin labilitatea și lipsa de temeinicie a tinerei generații. În primul rând (prin complicitate cu mijloacele media etc.)

E suficient să privești coperta acestui manual ca să îți dai seama de caracterul lui antinațional sau care ocolește naționalul, când tocmai ar trebui să îl aibă în vedere. Dincolo de coperte, conținutul e mai ideologizant decât chiar, în unele cazuri, pe vremea lui Nicolae Ceaușescu. Propun să ne oprim la copertă, întrucât imaginea e cea care rămâne în mintea elevului și care îl va face toată viața să se raporteze la ce a învățat, chiar și cu prețul neatractivității ei excesiv tradiționale.





Ce mă deranjează? Ilustrația copertei utilizează niște chipuri provenite probabil din fotografii procurate la liber, nespecifice fizionomiei autothtone (deși un manual învârte bani mulți devreme ce ajunge pe piață, dar în această privință cred că ne putem adresa editurii Paralela 45). Oameni, e suficient, firește, internaționalism viclean, pe copertă. Chipuri corecte politic, aseptice.

Suntem avertizați că manualul e NOU (e o canapea? un skateboard?) Chipurile sunt flancate de detalii din Sărutul lui Gustav Klimt (ce are a face cu limba și literatura română?) Pe lângă asta, limba și literatura română sunt standard, (cumva  limba e doar de comunicare, nu și de cultură?) Scopul transformării supreme pe care ocupantul economico-ideologic îl vizează de fapt e unul antinațional: limba să fie doar un vehicul de comunicare, nu un fapt identitar. Iată și alte lucrături în acest sens!). Sau ce înseamnă standard? Că manualul nu e adresat unei anumite specializări? Păi asta e normal să scrii pe cele care sunt adresate, nu să dezvinovățești un manual prin standardizare, cam cum ai trece de la engleză la americană. Standard poate însemna simplificare.

Pe lângă aceste personaje incolore, inodore și insipide (nu cumva să jignească prin identitar) care populează coperta, e inclusă și o fotografie a unui Nichita Stănescu având capul nici măcar bine încadrat (tăiat de-a dreptul) și greu recognoscibil (să ne mire că unii elevi îl cred femeie?). Nichita Stănescu e un poet formidabil, dar nu îndeplinește funcția de simbol identitar al limbii române, mai degrabă pe cea de reprezentant al limbii române artistice. (Nimănui în Italia nu cred că îi trece prin cap să îl facă pe Ungaretti alternativă la Dante!) Nu numai că nu vedem fruntea înaltă a lui Eminescu, vedem un Stănescu fără orice fel de frunte, incert și, prin context, manipulator. Nichita Stănescu, repet, nu face parte dintre simbolurile consacrate ale identității simbolice a limbii române, ci e un poet de frunte din a treia mare generație de poeți a literaturii române. Se practică, prin el, o evaziune din național (în manuale) așa cum poezia lui însuși a practicat o evaziune din politic prin redescoperirea artisticului, a poezeiescului, cum îl numea el, ezoteric-naiv, în Fiziologia poeziei (nu insist, nu e locul). Trăim, afirmam aceasta și cu ocazia manipulărilor ideologice recente via Brâncuși, o subminare a naționalului prin național, a canonicului identitar prin naționalul alternativ: dinamitarea criteriilor în sens politic, a ierarhiilor, a sensului național elementar. Iar acest manual (și numai prin copertă dacă ar face-o ar fi suficient!) e un vector de ideologizare antinațională a receptării literaturii române la nivelul ei bazic, în școală.

Ce mi se pare cel mai trist e faptul că unul dintre autorii acestui manual e Dragoș Silviu Păduraru, un fost coleg al meu de la Litere. Îl consider un om de bună credință, e un tânăr literat remarcabil. Nu el a făcut coperta, e foarte posibil să nici nu o fi văzut înainte. Dar ce devine un manual ca acesta în momentul în care imaginea e cea care rămâne în mintea copilului, nu neapărat textul? Nu cumva manipularea benignă (sau educația) se transformă într-o manipulare malignă, împotriva identității naționale, prin încercarea de a crea alternative pentru ce nu are alternativă? Dacă aceste afaceri ideologice au atins generația noastră (fie și tangențial) înseamnă nu atât că întinerim autorii de manuale, că modernizăm învățământul, ci tocmai că manipulăm ideologic prin niște oameni care nu sunt pregătiți pentru asta dar care, tehnic, profesional, pot fi foarte buni. La urma urmei, și cenzura perioadei comuniste lucra cu absolvenți de Litere, neputând uza decât de niște filologi care să știe ce anume să cenzureze.

Iată de ce tinerețea nu ar trebui să fie un criteriu pentru nimic. Iar manualele, păstrarea  unui spirit național adecvat și neviclean în ele, ar trebui să țină efectiv de siguranța națională a României. 
Cred că trebuie să ne întoarcem la manuale unice pentru liceu (respectând profilele, desigur), lăsând alternativa să vină de la profesor. Dacă nu o vom face, vom pierde foarte curând ultimul rest de autoritate și de criteriu asupra rolului literaturii în conștiința națională.


P.S. Faptul că istoricul Ioan-Aurel Pop, rectorul UBB din Cluj-Napoca, observă elemente similare în manualele de istorie (uneori mai grave), AICI, mă face să văd lucrurile în context și să înțeleg cât de îngrijorătoare poate fi situația, în lipsa expertizei pe termen lung.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Ai dreptate în linii mari!