sâmbătă, 9 aprilie 2016

Mircea Cărtărescu. Un sentiment de milă

Articolul meu precedent l-a determinat pe Mircea Cărtărescu să îl șteargă de pe pagina sa, unde îl atașasem cât se poate de civilizat unei discuții la temă. Numai aici nu mă gândeam că stă ciucit Censorul. Nu al lui Vodă, ci al propriului orgoliu și atât, al propriei măști mumificate. Mă gândesc ce anume ar spune colegii lui de blugi, Ginsberg și Boba Dylana, alături de care se vede așa cum, vorba unui cântec, se uită un borfaș la ceasul unui lord.

Am scris despre  reala valoare a cărților sale, l-am apărat când a fost cazul și i-am scris, fie în privat, fie public, ce mă deranjează la atitudinea sa, la șiragul, la rozariul de concesii politice al smereniei sale. În sălile Facultății de Litere, când discutam și îmi lăuda poemele și piesele de teatru, meritam să mi se răspundă. Acum, când răspunsul arată decăderea rușinoasă moral a acestui scriitor, merit să mi se șteargă comentariul. Un dobitoc se filma zilele trecute dând foc unei cărți de Mircea Cărtărescu. Dar ce e atunci când Mircea Cărtărescu șterge dintr-o discuție un comentariu cât se poate de civilizat al unui confrate scriitor cu care dialogase? S-a terminat ironia, pesemne...

L-am comparat cu Sadoveanu. Și comparația stă în picioare (și în bine, și în rău). I-am spus dezamăgirea mea când s-a dus în secuime acceptând afișe excluisiv în maghiară, la el în țară. Desigur, când ai pretenția că te duci la tine în țară ca Llosa în Nicaragua sau ca Pynchon la Novi Sad, nu mai poți avea nico grijă specială față de literatura română și față de limba română pe care, ca profesor, ar trebui să le aperi. De rușine, nici nu poate fi vorba.

Acum mai mulți ani, când încă se putea dialoga cu Mircea Cărtărescu, și când încă nu era umflat cu toate premiile politice (care mai de care mai insignifiant, de fapt, la nivelul literaturii numerelor mari, și care vor trece, așa cum premiul Lenin e azi mai mult o rușine) i-am luat un scurt interviu și, la o întrebare, acesta mi-a răspuns, suav și meșter, că nu mai e la vârsta la care autorlâcul să îl preocupe. Între timp a evoluat, nu de la poet la autor, cum îi place să spună, ci de la autorlâc la traducorlâc.  Numai că traducerea, care e inevitabil o trădare, nu se rezumă doar la cărți. Ci e o traducere și a valorilor de bun-simț și de opinie ale acestei țări.  Una care putea fi evitată. 

Se vor împlini 100 de ani de la Marea Unire de la Alba-Iulia (unde se adună ei, oportuniștii politic de la Dilema veche ca să confiște semnificația). Catedrala  Mântuirii Neamului e un foarte frumos mod de celebrare, de edificiu sărbătoresc și de istorie. Trebuie realizată și o susțin din tot sufletul, fără să fiu un individ religios. O fac din spiritul lui Voltaire (lucruri de genul acesta nici nu s-ar discuta în Franța, cu toată stânga contestatară, ci s-ar face, dacă ar mai exista vreo natură religioasă creștină...). Atunci când ai geniu, nu ai nevoie să fii o lipitoare. Și în primul rând nu ai voie să fii una. Dar când ataci foarte puținele lucruri care reprezintă un criteriu adevărat în tânăra noastră țară, eu nu mai pot fi alături de tine. Și nu pot veni la Salonul de carte de la Paris să îți văd crăvățica de carton și discursul prin care îi jignești pe francezi că nu te bagă în seamă și că traducerile tale se screm să existe.

Nu pot spune, în acest context, decât că mi-e milă de Mircea Cărtărescu. De faptul că nu mai e un om liber. Se vede coconul de promovare artificială din jurul lui și care nu îl va lăsa niciodată să fie fluture.