sâmbătă, 5 martie 2016

USR. O accentuare. O problemă

Reiau în câteva rânduri sugestia principală a articolului anterior: dacă ești un președinte de bună credință al Uniunii Scriitorilor (mai ales că de vreo 9 ani, schimbând regulile în timpul jocului și în favoarea ta, ceea ce nu se face!) orgenizezi o Conferință Națională a Uniunii Scriitorilor, o Adunare Generală a membrilor (am și uitat formularea de când nu a mai avut loc!). Sunt conștient că așa ceva costă foarte mult, dar cred că e necesar în primul rând pentru a  diminua ceea ce i se reproșează  pe bună dreptate actualei conduceri: lipsa de transparență. Uniunea nu a făcut altceva în ultimii ani decât să emită comunicate capricioase, personale. Chiar și tipărite, ele nu sunt cultură, ci administrație. Proastă administrație. Ar trebui să învețe (și) să asculte. Și nu poate învăța asta decât în fața membrilor săi. Ar veni, totuși, scriitorii la București, nu minerii. Cred că ar trebui consultați fiecare în parte și întrebați dacă mai vor conducerea actuală sau nu. Toată lumea a tăcut (sau mai toată) dintr-o inerție generală atunci când Nicolae Manolescu și-a prelungit mandatul, corvoada, cum o numește dumnealui. Această inerție generală să fie ea considerată în sine Conferință Națională?
 
Sunt ani de zile de când, ca membru, plătesc cotizația și tot ce primesc în schimb sunt comunicate, comunicate, comunicate. Se trimit în prostie comunicate de către o instituție care nu comunică. Ci care doar emite. Cu o cotizație mărită nejustificat, cu pile și relații cât încape. Ar trebui realizat și un sistem de acces al tuturor membrilor în paginile revistelor care apar sub egida Uniunii Scriitorilor, măcar din când în când. Sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2007, de la 19 ani. Nu știu să îmi fi apărut în această perioadă, în revistele editate sub egida USR,  măcar trei poezii. E rușinos. Mi s-a blocat accesul la ele și nu am înțeles decât pe parcurs de ce. Când eram student la București, m-a remarcat superlativ doamna Ioana Pârvulescu, invitându-mă personal să scriu la România literară. Am acceptat și am scris un articol de critică. Articolul meu nu a trecut de cenzură și am înțeles cam care e schema la România literară. Nu am mai insistat. Mi-am dat seama că  era să scriu la  Scînteia. Romlit a și confirmat asta în diverse ocazii, cenzurându-și chiar tovarășii de drum lung.
 
Atingem, aici, o altă problemă majoră. Cum facem ca, dincolo de gașca noastră fixă și nădușită de atâta sex în grup (măcar sex de-ar fi!), să aibă acces la revistele care apar sub egida Uniunii mai mulți membri?  Vrem să vedem care e ponderea nemembrilor față de cei câțiva membri cooptați/ asociați,  primii propulsați fără nicio justificare valorică în aceste reviste? Am rămâne uimiți să observăm acest fapt în publicațiile care au relevanță. Ceea ce pretind eu nu e nicidecum un regim autarhic, revistele trebuie să fie liberale, deschise și să îmbrățișeze criteriile estetic și valoric. Dar nu se poate să existe poeți membri titulari care să nu fi apărut cu o pagină de poezie măcar o dată în viață. Mi se pare inadmisibil așa ceva. Sunt poeți de 60 de ani, buni, notabili care nu au publicat niciodată o pagină de poezie în România literară și pentru care acest fapt ar putea fi un eveniment real tocmai pentru că li se refuză.  Să încep să dau liste? Ar fi ridicol, dacă nu chiar grav. Aș găsi sute și sute de membri care nu au publicat în ultimii zece ani nimic în revistele Uniunii, cărora nu le-a fost solicitată o poezie măcar. Și nume cunoscute, nu proaspăt-admiși. Sau poeți de rândul doi, dar care au și ei dreptul să fie citiți, măcar din când în când, în revistele editate de Uniunea la care cotizează. Desigur, nu în virtutea cotizației, ci în virtutea statutului de membru acordat. Nu o să numesc, din delicatețe, poeții de care nu poți să mai deschizi România literară,  însă ei corespund clientelismului de care această revistă e bolnavă continuu după 1990.  Nu voi cere cote de poeți provinciali întrucât ar fi un criteriu stupid și neliterar, dar totuși, fără să fie o regulă, cum putem dinamiza măcar publicarea poeților care nu au norocul de a fi clienții lui Nicolae Manolescu sau care nu au redescoperit brusc că Alba Iulia înseamnă ceva în cultura noastră pentru că mălaiul e acolo mai gros? (De injecția Gold nu mai spun, Vedeșicredele ține spatele adevărului!). Ce se întâmplă în multe dintre aceste reviste nu e o aristocrație a spiritului, e pur și simplu o gașcă și nimic mai mult. Pentru ei, 80 la sută dintre membrii Uniunii sunt buni exclusiv pentru gimnastică fiscală, mai precis cotizantă. Mi-aș fi dorit să public în România literară. Poate că intuiția Ioanei Pârvulescu era corectă. Nu s-a putut din cauza unei cenzuri evidente. Nejustificată estetic, ci personal. Dar cum să se întâmple asta câtă vreme nu eram un pudel de casă, cum știm a fi fost un critic tânăr tocmai hâșâit, sătul să curețe varicele altora...
 
Lăsând la o parte chestiunile personale, întrebarea fundamentală e cum pot membrii USR, fără  grade clientelare pe umăr, să aibă acces - nu drept de preempțiune, ca să spun așa, ci pur și simplu acces -,  măcar din când în când, în paginile revistelor apărute sub egida USR?  E o întrebare, cred, de bun-simț.

Niciun comentariu: