miercuri, 10 februarie 2016

O carte poștală

Lucrez la volumul III din Arta imunitară, tai mult, șterg, rescriu, am rescris unele poezii de 20 de ori și tot nu îmi plac. Apoi găsesc formula optimă. Mi se pare covârșitor de plăcut. Atunci când ai mai puțin timp se scriu cele mai bune poezii: noaptea la trei, când te speli pe dinți, când te prinde Dumnezeu încărcat de plase, când faci amor și în tot felul de momente când numai să scrii nu te gândești. Nu tu ești disponibil, tu ești doar obligat. Încă nu interesează pe pre...a multă lume ce fac eu aici. Dar va interesa, nu am nicio îndoială. E mai greu, la început, cu oameni comozi în moda literară și în brizbrizurile ei mărunte. E greu și cu impostori care iau trei lefuri pe același articol de critică (el însuși comod și alunecos) de la trei publicații (e adevărat, bani mici, că presa e la pământ, de ce însă și murdari?). Dar greul cu ei nici nu contează, contează scrisul atunci când ai cu ce să îl motivezi real, nu prin topuri false și trucate de tot felul de aranjori literari ai site-urilor, impostori calmi și aprozariști dulcegi, cu mâini ce transpiră. Mi-aș dori să revin cândva în România, dar nu știu încă dacă am la ce în afara dorului imens de a vedea Bucureștiul meu drag înflorit primăvara, Cișmigiul și buturuga lui magnetică...Oricum, arta imunitară va începe să intereseze în momentul când se va termina gimnastica asta goală a literaturii române contemporane. E o fericire nemaipomenită să scrii. Scrisul e o întreprindere grea, foarte grea. O grămadă de "prieteni" de pe aici au impresia că e ușor. Se vede asta în scrisul lor cu ostentația tâmpului. Ei doar visează. E plăcut să visezi până când începi să ai pretenții. Abia atunci devii nul cu patalama.

Niciun comentariu: