duminică, 21 februarie 2016

Vedeșicredele. Un comunicat

Această pagină a poemului Vedeșicredele are rolul de a fi un spațiu spectacular și invers-didactic, un spațiu de medievalizare prezentă prin manipulare. Nu înseamnă că toate articolele (ale altora) pe care le deversez în acest canal colector fac sentimentul opiniilor mele. Înseamnă doar că ne reîntoarcem la un fel de optică a commediei dantești și că televiziunile, media, vai, facebook-ul, au început forma lor de infern concentraționar și limitativ. Ca resursă medievală a zilelor noastre, această pagină trebuie privită ca o extrapolare joasă a unuia dintre cele mai importante poeme ale mele, Vedeșicredele, extrapolare necesară, prin spiritul ei sincer și crud, brutal și carnavalesc, opticii sociale implicate. E un anumit cod în acest poem (pe care nimeni nu a avut ambiția să îl caute), dar mai cu seamă această pagină vizuală și credulă e o ieșire în practică a poemului, în ochii dumneavoastră. Mi-am trimis poemul, cum s-ar spune, "la munca de jos". Din când în când ar putea fi răsfoit și, dacă nu cer prea mult, chiar citit. Fragmente semnificative din el au apărut în presă și în câteva antologii de poezie . Scris în toamna lui 2013, la Paris, în toiul afacerii Roșia Montană1) - și, mai ales al protestelor - dar tipărit în 2014, el s-a plimbat destul de mult pe la cititori, fie pe hârtie, fie pe internet. De curând, am asistat la refuzul unui profesor de a fi tratat ca temă de licență într-o facultate de Litere din țară, motivând că nu are corpus critic suficient. Nu e prima dată când facultățile de Litere simt un blocaj în fața faptului inedit, de multe ori ele preferând cărările umblate, fie din comoditate, fie din nepricepere. În acest caz, cred că e ceva mai mult, lașitate și subiectivism literar în cazul factorului decident, tartor mediocru de burghezie optzecistă. Când "generația în blugi" (cred că își blestemă zilele că îi îmbracă perfect tocmai sintagma lui Adrian Păunescu!2)) își ia sacou și devine universitară, devine ea Unica, Aleasa. Mă rog! Cred că voi retipări acest poem într-o ediție nouă - cu câteva modificări - deși primul meu poem important, Trilogia lapidară (2004) așteaptă de atâta timp o pioasă retipărire spre a fi citit cum se cuvine. Voi găsi timp și îl voi copia. E un poem de 95 de pagini și, la acea oră, editurile lucrau tradițional, culegerea se făcea greoi și fără salvarea pe un CD sau un stick de memorie, ca astăzi. În fine. Mă revoltă acest refuz nu pentru că e implicat poemul meu neapărat, ci pentru că știu cât de comode sunt facultățile de Litere în a trata autorii contemporani, cei ai generației 2000, în special. Până acum, la cursuri mai trecea câte un text, la grămadă, printre alți autori. Nivelul de licență e prea mult, se pare! E revoltător să oprești un student să scrie despre ce vrea el doar fiindcă tu nu cunoști sau nici nu te sinchisești să cunoști. Ar merita date în judecată facultățile care permit așa ceva din principiu. Dar, pe de altă parte, înțeleg foarte bine situația delicată de a fi student și de a nu-ți dori un scandal tocmai înainte de licență. Nu de alta, dar poți să n-o iei fiindcă ai gândit și ai încercat să faci ceva nou, să scrii o licență despre un subiect nestudiat, hipercontemporan. Mai degrabă sincronismul acesta mi l-aș dori în facultățile de Litere din România, să poți scrie o licență inclusiv despre o carte apărută acum doi ani, o carte a unui poet tânăr, iar nu cel politic care, apropo, permite să scrii despre Solenoid chiar înainte de lansare, de pildă, pentru că autorul e din Garda optzecistă. Democrația 3) trebuie să existe în opțiuni, a scrie o licență nu e stabilirea unui canon (și, cu atât mai puțin, impunerea lui), ci alegerea subiectului e un pretext ca studentul să își arate nivelul și să își ia diploma. Atât și nimic mai mult. Nu voi da numele studentului pentru a nu-i face rău. Nici al profesorului, pentru a nu-l câștiga înapoi generația 80 din, să zicem, rândul trei în doi (dantesc vorbind, brâul). Poate că n-ar strica să fie recitit acest poem și să se înțeleagă exact rolul acestei pagini, acela de a pune aberațiile câte unui articol într-un cadru lucid (poetic și practic) pentru a ne minuna de spectacolul lumii ca scenă.
 
Pagina facebook a poemului e un bufon trist. I se permite să spună ce vrea, dar i s-a sustras imunitatea. Lucrăm la Arta imunitară spre a i-o readuce. Spun aceasta ca să nu spun vorbe mari și patetice. Trăim într-un ochi. Care ne vede!
 
 
____________________________________________
 
1) Afacere care, când  se va înțelege neutru pe câte reviste centrale de cultură a pus sigla finanțării  prin rapt, se va dovedi a fi fost un Dreyfus autohton care și prin surdina pusă intelectualilor a încercat jefuirea subsolului României. Firește, surdină pusă celor care contează sub aspectul vizibilității, vedetelor.
2) Mai ales lunediștii, și nu toți, ci mai cu seamă cei care au trădat pentru traducere, ca să spun așa.
3) Democrația ca opțiune, nu ca valoare. Valoarea e, principial, profund antidemocratică (și imprevizibilă).

Niciun comentariu: