marți, 5 ianuarie 2016

Propuneri de scoatere a limbii latine din școală +

 
Citesc anumite propuneri de scoatere a limbii latine din școală! (A religiei s-a încercat și, slavă domnului, nu s-a reușit.) Să facem în schimb biblioteci gay (ca în Brazilia), ca și cum sexul ar fi un criteriu al lecturii în sine. (Sper să nu apuc așa ceva!) Scoaterea limbii latine din școală ar putea fi aproape la fel de gravă cum ar fi scoaterea limbii române ca obiect de studiu din programa de înățământ. (Dacă nu chiar mai gravă, întrucât conține milioane de centri nervoși ai culturii, inclusiv ai online-ului, prin neologizare.) Toate acestea merg în direcția corectitudinii politice, al cărei motor e anihilarea perspectivei istorice. Privesc tot felul de oameni care practică așa ceva în mediul online. Și nu știu ce e mai grav: prostia sau spoiala mic-sincronistă? Nu ai dreptul să scoți latina  din școală doar pentru că tu nu ești în stare să o înveți. Din păcate, România de azi e pe mâna ideologilor acestui marxism de nouă tulpină. Distincția semnificativă e că nu cei ceaușiști, ci mai degrabă cei de dinainte, ai lui Brucan. Nu voi crede niciodată în această deraiere revanșistă, în această golire de conținut care semnifică. Vorbesc despre toate astea în arta imunitară și în marginalii. Dar asta e mai puțin important. Trebuie să reușim să ne întoarcem la natura noastră veridică, să depășim falsurile și surogatele ideologiilor interesate. Naționalismul nu e nici el e o soluție (e victima sigură a minților mici). Bref: să ne întoarcem cu tactica de ansamblu la problema specificului național, la G. Călinescu. Mi s-ar părea un echilibru de bun augur. Nu ca să îl impunem, ci ca să îl discutăm. Specificul ca necesitate, nicidecum ca suficiență. Retardul nostru față de Europa civilizată e, paradoxal, un câștig. În Franța, de pildă, resimt, la nivel universitar, diminuarea latinei la nivel de liceu (abolirea ei în cele mai multe cazuri). Prefer să ne putem păstra echilibrul și logica.

Problema globală a societății noastre, tot mai abuzivă, e cea a anarhismului nul. A celui care nu are un sens real, în afara celui de vector de imagine, ci doar aspectul unei note discordante, care nu inovează, nu emancipează nimic. Deunăzi, niște bicicliști au deszăpezit un bulevard al capitalei de la prima fulguială superficială. Nu pentru că era cazul, nu pentru că autoritățile nu și-ar fi făcut treaba, ci ca să submineze autoritatea, în avans (și să iasă ei în față), să arate ce putem face împreună dacă dorim. Anarhismul are o valoare numai atunci când e gratuit și iluzoriu, când eșuează, când devine, practic, un romantism. Nu când are un interes mediatic. Să nu uităm că unul dintre cei mai mari poeți francezi (și gay) -  poate cel mai liber dintre ei -,  Arthur Rimbaud, a început prin a scrie poeme în latină, înainte să sfârșească prin a nu mai scrie de niciunele. E doar scolastica timpului de vină, sau e și cultura? În orice caz, cultura l-a făcut poet, nu orientarea sexuală. Orientarea sexuală face parte din cultură, deși în mod explicit ea nu e cultură (decât sexuală). Vulgarizez și simplific toate acestea pentru a transforma simplitatea de înțeles în registrul pe care îl impune blogul.

Latina nu deranjează în mod direct ideologia strâmbă în care trăim, ci mult mai profund: la temeliile perspectivei. Să facem scriitori din pușcăriași,  să subminăm jertfa și depoziția celor închiși în anii 50. Într-un neam ușuratic ca al nostru, din glumă-n glumă, rămâne ceva, germen suficient cât să distrugă solemnitatea minimă necesară. Scoaterea limbii latine din școală e o intenție care se îndreaptă în aceeași direcție. Comedia generală e și un bun vehicul de propagandă. Limba română, predată în școala de azi, se vrea a fi tot mai puțin o limbă de cultură și tot mai mult o limbă  doar de comunicare. (Unii ar zice că e o limbă decât de comunicare tot fiindcă printr-un umor prost rămâne ceva în mintea oamenilor exact cum rămâneau cândva proverbele latinești.) Această simplificare amintește sumbru de mesajita anilor 50, de poemele lui Beniuc și A. Toma (măcar că la Beniuc mai e și un filon ardelenesc care, foarte rar, mai păstrează o anumită melancolie). Prin scoaterea limbii latine din programa de învățământ (la orice nivel se dorește a fi scoasă) se provoacă o accelerare a studierii limbii române exclusiv ca limbă de comunicare, nu  ca limbă de cultură. Iar acest fapt e unul foarte grav într-o cultură tânără ca a noastră, și care, deși tânără, poate vorbi de la egal la egal cu altele, dincolo de orice complexe (sau împreună cu ele). E un fapt împotriva culturii și, bineînțeles, antinațional.

Ar fi foarte interesant de studiat (sociologic) care e ponderea afinității de limbă care i-a determinat pe foarte mulți români să aleagă Italia, Spania sau (mai puțin) Franța pentru a pleca la muncă, după ce România a devenit, treptat, o colonie economică pur-sânge. Limba e un criteriu solid. Și inclusiv faptul că Franța e în urma Italiei și Spaniei demonstrează aderența la limba imediată. Ar fi o maculare a unei evidențe să dăm vina pe telenovele și nu pe limba latină, inclusiv cea din școală, nu numai cea existentă în interiorul limbii române. Ea a fost pentru mulți, fără să știe (și chiar fără să o știe,) o supapă salvatoare și extraordinară ca fapt de consemnat. Aici nu mai e internaționalism, ci proximitate istorică, oarecum compensând acțiunile antinaționale (concrete) ale conducerii României. Cred că fără această supapă, România ar fi ținut-o din revoluție în revoluție, ani buni după 90, devenind un fel de Angola a Europei, prin sărăcia convulsivă. De aceea limba latină e foarte vie, nu e deloc o limbă moartă. Trebuie să fii foarte superficial (sau incult) ca să afirmi că latina e o limbă moartă. E vie, doar că altfel, într-un mod prea complex ca să o poți plebiscita.

Lista argumentelor ar putea umple zeci de pagini. Mă voi opri aici, fără vreo încercare de a le sistematiza, ci favorizâdu-le regimul aleator, tocmai pentru a pune în evidență proximitatea, uzul și nevoia pe care le reclamă. O nevoie vitală.

Niciun comentariu: