sâmbătă, 5 decembrie 2015

Cristian Mungiu, o dezamăgire...

Regizorul Cristian Mungiu i-a scris o scrisoare ministrului culturii (Vlad Alexandrescu), în care îi cere. A așteptat tânărul regizor ce-a așteptat - cu ochii pe ceas se fac în curând trei ani de la moartea lui Sergiu Nicolaescu. Au venit alții la putere și, după modelul Pleșu & Liiceanu, trebuie să ne punem bine cu ei. Scrisoarea e, înainte de toate, lipsită de bun-simț prin faptul că cere pentru el, care a luat Palme d'Or la Cannes, care etc., desigur, lucruri admirabile întrucât e un regizor remarcabil. Discutabil, firește, dar remarcabil. E, însă, o atitudine foarte personalistă să ceri în numele tău și să prioritizezi samavolnic un domeniu doar pentru că e al tău. Ține de generația noastră capricioasă și egoistă, de acel domn Goe interior, ușor de zgândărit în excitație.
 
"Întrebarea mea, domnule ministru, este: când va deveni şi cinematografia o prioritate pentru decidenţii politici din România? (...) Cred că e de datoria mea, acum, să vă atrag atenţia. Că nu suntem niciodată prioritatea dvs. Nici măcar ultimii pe listă."
 
Mi s-ar părea, o spun cât se poate de clar, un semn de ușurătate ca decidenții politici din România să facă din cinematografie o prioritate. Ea e deja, pe căi private. Și ușurătatea tocmai în asta constă, în a etatiza (și) ce s-a clădit privat ca să îți arogi apoi ca realizare. Cristian Mungiu dorește, prin această scrisoare, să se înscăuneze în locul lăsat rece de Sergiu Nicolaescu, care avea felia lui de tort (din bani publici) și de la care nu îl deranja nimeni. Cristian Mungiu știe foarte bine că una dintre importantele resurse de credibilitate ale paradigmei noului val cinematografic e faptul că nu s-a clădit prin intermediul statului. Gestul tinerilor regizori de a face filme cu capital de foarte multe ori strict privat e semnul cel mai important al nesupunerii în fața sistemului. S-a vindecat sistemul, astfel încât să îi ceară Cristian Mungiu asta? E doar forma lui de a se declara împărat, de a-și asigura un loc călduț, ca toți cei care încep cu avangarda și sfârșesc academicieni, vezi cazul Geo Bogza. Conform regizorului, cumva subteran, e de vină sistemul pentru că el, mânat de bune intenții, nu a putut să slujească pe deplin. Gestul lui îmi amintește de scrisorile către Nicolae Ceaușescu ale unor poeți mai mult decât buni.
 
"Mi se reproşează astăzi, domnule ministru, că nu am folosit mai bine momentul 2007 – când am primit toate decoraţiile posibile şi imposibile de la autorităţile române care se mândreau că se realizase o performanţă internaţională. În locul lor, ar fi trebuit să cer mai ferm nişte măsuri concrete. Pentru comunitate."
 
Singura problemă în care îi dau dreptate lui Cristian Mungiu e cea a sălilor de cinema care s-au pierdut în ultimii 25 de ani și fiindcă statul nu a făcut nimic să sprijine funcționarea cinematografelor. Aici nu e demagogie sau populism, e o realitate pe care orice om de bună-credință o vede în aproape oricare oraș al patriei. Invidia, declarată și exemplificată punctual, mă descumpănește:
 
"Am citit cu invidie că guvernul s-a reunit în şedinţă extraordinară pentru a găsi o soluţie pentru Teatrul Nottara, de asemenea închis. Preşedintele însuşi s-a oferit, într-un gest simbolic, să găzduiască spectacole de-ale teatrului la Cotroceni, semn că problema îl preocupă. Foarte frumos. Am citit apoi că, în sfârşit, a devenit o prioritate pentru guvern să ia în calcul construirea unei noi săli de concert pentru festivalul Enescu. Extraordinară iniţiativa, deşi pentru concerte există Ateneul, Sala Palatului şi multe alte spaţii. Dar fără îndoială că o sală nouă le va fi de folos. De asemenea, pentru Teatrul Naţional s-au găsit fonduri pentru o restaurare amplă. Şi pentru Operetă la fel."
 
E bine că a ajuns un regizor să contabilizeze, din invidie, în câte săli poți concerta în București. E lipsit de bun-simț să faci așa ceva. Când lupți pentru breaslă, nu spui da alții de ce au? (mai ales că nu au nici pe departe cât ar fi normal într-o capitală europeană). Fără îndoială, statul ar trebui să sprijine mai mult artele, dar pe toate și în egală măsură, nu prioritizat, nici măcar atunci când una dintre ele devine brusc foarte vizibilă și, dată la export (produsă pentru export chiar) aduce mari beneficii de imagine. Statul nu trebuie să fie carierist în raport cu artele, ci echilibrat. Tocmai asta trebuie, să nu prioritizeze. Sunt probleme foarte mari în ceea ce privește achiziția de carte în biblioteci (în orașele mici, în școli etc.), sunt probleme reale privind conservarea patrimoniului, lucruri care nu se văd absolut deloc de la înălțimea trufașă a unui Palme d'Or, care ignoră problema în ansamblu și pe care nici nu îl interesează să o vadă astfel. Faptul că teatrele funcționează cum funcționează, că selecția pieselor e cea care e, că nu există nicio tradiție reală nu îl consternează pe regizor? E adevărat, nu e regizor de teatru, ci de film, dar nu cred că prăpastia e așa mare cât să nu înțeleagă că a făcut un gest frivol și partinic.
 
Mâine seară, la Teatrul Logos, se va juca Faust de J.W.Goethe, în regia lui Oswald Gayer. Organizatorii susțin că piesa lui Goethe nu a mai fost pusă în scenă la teatrele din București din 1952 și e foarte probabil să fie așa.  Asta nu i se pare revoltător regizorului Cristian Mungiu astfel încât să se abțină de la asemenea prioritizări? Nu îl deranjează lipsa oricărei tradiții teatrale reale, care să echilibreze teatrul contemporan, cum e în oricare capitală europeană? Se pare că nu. Se pare că talentatul regizor a uitat cuvântul împreună. Măcar atât de împreună cât fetele  din 4, 3, 2...A ajuns la 1.
 
 

Niciun comentariu: