marți, 1 decembrie 2015

Ceea ce ne mai spune ceva

Intelectualul subțire și fin, ca un furuncul cu filigran, are oroare de patriotism. Multă vreme am crezut că doar de exhibarea lui, preferând să păstreze intim, dintr-un egoism aproape de înțeles, ce simte față de țara sa. Dar nu, el are oroare de însuși sentimentul național.  Nu generalizez, desigur, dar nu pot să nu observ. Sentimentul românesc al ființei, formula lui Constantin Noica, i se pare propagandă ceaușistă și atâta tot. Simplifică pentru că nu poate atinge. A găsit el cea mai convenabilă încadrare critică și ea devine aproape încadrare penală. Tot din egoism metodic. Din iluzia adecvării, ca și cum nu viața cea mai tumultoasă a lui Noica, trăită în interbelic, are relevanță în fața unui licăr activ petrecut în comunism.
 
Ieri discutam cu cineva, un om tânăr și liber de pe facebook, despre faptul stupid că stațiile de metrou și de autobuz Pasajul Mărășești, conform RATB, și-au schimbat denumirea în Colectiv. Mi s-a părut și mi se pare în continuare un act iresponsabil și, mai grav, ușuratic. Decența în tăcere poate fi cel mai patriotic gest deseori. Omului nostru i se părea că e mai decent să numești Colectiv orice decât Pasajul Mărășești, sugerând că oricine îndreaptă arma împotriva unui om e un terorist, chiar și cei care își apără țara. L-am privit buimac și încercam să nu îmi par mie însumi un fel de Vlahuță. Cum adică? Există și oameni care gândesc așa. Propaganda a reușit să irige creierului astfel. Nicio legitimitate nu intră în criteriile lor. Scoaterea din context, izolarea faptului e tactica perfectă pentru a-l face banal. Strategia e aceea că punerea în context e mitologizare, subiectivism. Istoricul oficial Lucian Boia sugerează în cartea domniei sale Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări faptul că Adunarea Unionistă de la Alba-Iulia, cu reprezentanți, ar fi insuficientă întrucât nu e referendum. Nu era specificul epocii iar, populaționistic vorbind, e suficient să vedem datele recensământului din 1910 (realizat chiar de austro-unguri) ca să ne facem o idee. Plus puterile internaționale. Dar să mergem mai departe, căci devenim ridicoli argumentând că asemenea inepții sunt inepții. În alt moment, într-o librărie anume, domnul Andrei Pleșu, sumă irezistibilă de inteligență și umor, se întreba cu trimitere la ceilalți: cum vine, domnule, asta Doamne, ocrotește-i pe români! sau Noi suntem români. Ne persecută cineva? Zice cineva că suntem altceva? râzând în aplauzele de un grotesc perfect ale unei librării ticsite de oameni  fini, dar fără nuanțe acolo unde ele sunt absolut necesare. Cândva, românii au fost persecutați, și cântecul acela vine în citat. Cândva, ni s-a zis că nu suntem români, iarăși, cântecul, din Transilvania, vine cu niște ghilimele ale conștiinței care, în zaibărul baroc și valah, se văd foarte greu. Tot despre citare e vorba, metaforic vorbind până la conștiință, ca în alt caz, mult mai realist, de plagiat dovedit.

Pe lângă genul acesta de direcționism demitizant, care începe după 90 imediat și care este corect și remarcabil în cărțile domnului Boia până în momentul în care coboară prea jos cu făcătura (care de data aceasta nu mai este a istoriei, ci a lui), există și un angrenaj naiv al epocii care e musai să ne facă diferiți în peisaj, cu orice mijloace, cu orice consecințe. Niște muzicieni buni, Lucian Ban și John Hebert, pe care și eu îi ascult cu plăcere, au inventat un concept numit Enesco Re-Imagined în care interpretează partituri ale lui  Enescu adaptate, transformate într-un melanj cam de același soi cum sunt textele dramatice nu de, ci după. Drama e aici că piesa nu e Rapsodia română ori vreun alt succes popular, ci lucrări dificile, foarte multe necunoascute publicului, ca să aibă la ce se raporta (unele recent descoperite de Sherban Lupu). Re-Imaginarea se debalansează și cade din concept printr-un soi de extremism înalt. E un fapt de curaj, dar e, înainte, un fapt de extremă care nu demitizează, ci diluează. Prefer să cunoaștem întâi și apoi să demitizăm dacă e cazul. Or, noi facem o operațiune uluitoare: sincronismul nostru a mers până acolo,  în a ne alinia, încât nu așteptăm nouă luni, ci scoatem fătul  din primele săptămâni de gestație, cu fiarele, din mamă.  Dificil și, prin urmare, cu adevărat curajos e astăzi nu să demitizezi, ci să lucrezi cu mitul, ca om conștient și lucid. În general nu plac bibliografiile stufoase. Ca oameni de litere, ne ferim ca de necuratul să scriem despre autori despre care s-a scris mult. Or, curajul actului de inovație și asumare tocmai aici stă. Așa putem fi altfel.  E minunat să îl re-imaginăm pe Enescu. Dar cred că înainte ar trebui să îl imaginăm, măcar ca să avem codul a ceea ce re-imaginăm sau contra-imaginăm. Această ordine nu se poate învechi. Măcar pentru faptul că, dacă ar face-o, interlocutorul meu de pe facebook,  fără teroriștii lui de la Mărășești, nu e exclus să nu îmi fi știut comenta în română, încălecat fiind de altă limbă. Când intelectualii își permit luxul derizoriului, oamenii simpli plonjează într-unul și mai adânc.

De aceea, cred că sunt lucruri foarte importante care îi dau lumii minima coerență iar orice încercare de a fi original tocmai acolo nu e decât o dovadă de frustrare, de iresponsabilitate și, în fond, de originalitate în dubiu. Preferând Colectiv, ca denumire a stației de autobuz, în detrimentul Pasajului Mărășești, omul nostru a devenit fatalist, mioritic, exact cum nu voia. Diferența dintre a muri pentru un ideal și a muri pur și simplu e fundamentală. Ceea ce nu înseamnă că tragedia nu poate fi mai mare pentru unii atunci când nu se produce o purgație întru ideal.

Niciun comentariu: