duminică, 8 noiembrie 2015

Rocada morţilor

In această dimineaţă au murit încă şase oameni din incendiul petrecut în clubul Colectiv. Faţă de primele zile ale acestei tragedii, când lumea era conectată la viaţa morţii celor din club, astăzi, o astfel de ştire pare una pasabilă. Cine mai are timp de morţi proaspeţi în atâta propagandă janică, în atâta bolnav-lâncedă autoinventare a pieţei? Pentru cei mai mulţi dintre propagandiştii netului, să vii acum cu încă şase morţi e la fel de ridicol precum ar veni patriarhul cu moaşte. Perspectiva străzii, vizavi de morţi, nu e cea tristă pe care trebuie să o ai faţă de un defunct care te atinge prin drama sa, nici iluzorie, ca la bingo-ul unor moaşte. Perspectiva străzii este, deşi nu are cum să o conştientizeze, Lenin mort, deci mitizat.

Numai într-o dereglare a ideilor şi criteriilor, cum s-a petrecut în România ultimilor 25 de ani, se poate striga împotriva comuniştilor prin acţiuni leniniste cu frişcă nouă şi share-uri cu burta la gură. Rocada morţilor care trec în rândul doi, deşi realitatea lor plusează, e semnul puterii nu pentru altceva decât pentru putere. La început, credeam că protestul are măcar o minimă inteligenţă marxistă, dar nu are, a coborât în leninism şi atât. Iohannis a cerut reprezentanţi pentru dialog, în gândirea lui pe care nu mă mai sinchisesc să o îmbrac în adjective. S-a adunat o sumă de lirici vedetoizi, vehiculaţi via facebook (singurul care avea de ce să participe la consultări fiind eroul Adrian Despot).  Iohannis a deschis porţile adresei sale email pentru ca lumea să îi scrie. Aici fals e raportul iniţial, dincolo de faptul că e stupid să îţi pui la dispoziţie mailul când zeci de mii de oameni îţi cer ceva în stradă ca urgenţă. E fals pentru că reprezentanţii nu au capacitatea de sinteză a problemelor într-un protest general şi totalitar cum e acesta. Nici nu au cum să o aibă, e contra naturii. E, cumva, diferenţa dintre pâlnie şi Stamate. Preşedintele va merge probabil în piaţă, va fi el moasca de palimsest necesar, se va plimba ca un lemn care absoarbe încă ceva procent electoral şi atât. În scurtul meu articol precedent, i-am cerut demisia, dovedindu-mi că nu e nicio diferenţă de caracter între dumnealui şi Victor Ponta. Nu demisionează, ci profită fără ca măcar să înţeleagă faptul că îşi negociaza şi capitalul de imagine (e liberal măcar în declaraţii, nu?) prin nişte morţi exilaţi de toată lumea, mai puţin de familiile lor, şi folosiţi ca pretext. Toată lumea trage de acei morţi ca de moaşte, dar totuşi nu mai mult ca de corpul lui Lenin îmbălsămat, ignorând morţii noi. Aici e contradicţia pieţei, teroarea neadecvării proprii (ca să nu spun incultură) altoită pe disperarea reală. Cu jos comuniştii! în gură, cu jos patriarhul! în fălci. Pornirile mulţimii sunt juste, punerea în practică, şi în termeni logici, lasă de dorit.

De aceea voi înceta să merg în piaţă si să iau parte la vreun protest. Orice minune ţine trei zile cu reprezentanţi. Ce se produce e o confiscare a acestei revoluţii de chirpici pe baza nediscernerii între inteligenţă socială şi propagandă pură. E chirpici mult la baza neamului ăsta, din păcate, şi el se vede acum în stradă mai purulent şi mai întristător decât în mare parte din istoria noastră fragilă. După demisia lui Victor Ponta şi a celor înfieraţi, cu destule argumente solide Cristian Popescu-Piedone şi Gabriel Oprea, protestul e doar inerţie pentru putere, nu ca să facem ceva concret cu ea, ci numai pentru că aşa vrea muşchiul nostru. Nicio perspectivă. Corupţie e, până la urmă, şi a fi prostul plural de care să tragă toţi.  Sau a fi între protestatari, stipendiat de organizaţii de aşteptare de ponturi politice, cu program politic zelos. Nu vreau să fiu înţeles greşit, am toate motivele să fiu protestatar şi să cer schimbarea din temelii a sistemului, dar important e şi cum. Am plecat din România în urmă cu câţiva ani pentru că sistemul nu mi-a oferit nicio şansă şi Arta imunitară, pe care am creat-o în exil, e o arta politică în sensul că depolitizează prin situarea raportului într-un spectru uman al încercării de a pricepe mai mult decât a denunţa, cântec clasic al exilului parizian. Pe mine mă interesează să înţeleg. Nu e niciun curaj a denunţa de afară.

Abia cei şase morţi de azi, care au trecut ca un adaos, nu ca parte din pretextul iniţial, au decenţa pe care o merită. Să sperăm că vor avea parte şi de justiţia absolut obligatorie. Dacă nu vor avea parte de ea,  la modul real, protestele se vor justifica din plin. Din păcate, soarta noastră e că orice mort util devine iute chirpici necesar în propensiunea noastră spre uşurătate.

Niciun comentariu: