joi, 3 septembrie 2015

Există cu adevărat o Zi a Limbii române pe 31 august?

Recent am sărbătorit, precum de doi ani încoace (de când, în 2013 a fost promulgată de președintele Traian Băsescu o lege în acest sens) Ziua Limbii române. Dar există, cu adevărat, o Zi a Limbii române, pe 31 august? Mi-am pus această întrebare îndoindu-mă de aerul oarecum nou al ei, de ultimă oră. Nu, nu există nicio Zi a limbii române pe 31 august.

În cele ce urmează, o să încerc cât mai practic să arăt și de ce, cu riscul să îmi sară în cap patrioți de carton sau doar naivi luați cu hora inerției de a pune pe facebook câte o fotografie cu drapel sau câteva versuri de Alexe Mateevici, neștiind măcar ce validează.

Revenind la Alexe Mateevici, că tot ne-am referit la el, vom vedea semnificația sărbătorii, la originea ei fiind ziua în care s-a revenit în Basarabia la limba română și la grafia latină. Până aici e totul bine.
La acea vreme era o redută, dar aceasta s-a reglat de la sine prin dizolvarea unui imperiu mai mult decât ca realizare a noului stat moldovean. În fine, Republica Moldova avea nevoie de această zi, care e strict politică, pentru a-și marca (și întări) independența.

Încă din copilărie știu un fapt foarte firesc, care mi-a și stârnit îndoiala de față. Știu că Ziua limbii române e 15 ianuarie, ziua nașterii lui Mihai Eminescu (în care inclusiv basarabenii se regăsesc exemplar). Aceasta e sărbătoarea reală a limbii române. 

Cea a Republicii Moldova e una strict politică, și pe undeva de înțeles, a unui stat care trebuia să fie independent, neatârnat nici de Moscova, nici de București. Dar nu e, în niciun caz, la origine, o sărbătoare proromânească. Nuanța importantă care evidențiază acest fapt e că se pune accentul pe Limba noastră (după cum vedem, textul vechi, arhaic, al lui Mateevici, nu ne precizează despre care limbă e vorba, ci doar că e a noastră), la care, mai mult neoficial, Grigore Vieru adăugase Limba noastră cea română. Dar, dacă vom întreba destui basarabeni, vom vedea subtil că Limba noastră (imnul) nu e decât o încercare de a nu spune un adevăr, ci de a o da cotită în fața românității, ca în Caragiale, nu spui cine, persoană însemnată. E a mea, nu ai tu treabă. Din păcate, nu e persoană.

Putem citi AICI textul Limba noastră, al lui Alexe Mateevici, scris înainte de Marea Unire, când nu era voie să rostești numele limbii române. Textul nu spune despre ce limbă e vorba. Decât o limbă a vechilor cazanii. Parcă nu ar fi latina aceasta, totuși. Imnul a apărut mai târziu și e în continuare imnul Republicii Moldova. Un text al cărui evazionism total a fost util atunci când se putea spune un adevăr și a vrut să se evite cu orice preț. Din interese de echilibru? (Să spunem doar atât.) De 25 de ani, această sărbătoare plutește somnolent în Basarabia independistă. În niciun caz ca sărbătoare proromânească, ci ca sărbătoare de compromis, cumva absorbită de uz și umanizată (eventual) în teritoriu. Absorbirea aceasta în uz o face credibilă.

Ce mă interesează pe mine, în mod special, e că ea a fost importată în România de câțiva ani. Are și o lege care o face să existe. Mai e una, făcută cu câțiva ani înainte, să nu bată la ochi, care numește 15 ianuarie Ziua Culturii Naționale (2010, sub Traian Băsescu). Miroase urât contradicția aceasta. Nu știu dacă a sesizat-o cineva. Cum adică?

Ce era până nu demult Ziua limbii (neoficial) devine Ziua Culturii Naționale (oficial) iar ziua limbii e exilată într-o zi de calendar a unui stat-frate care trebuia să se valideze ca fiind independent, deci nici măcar frate? Da, exact așa. Adică, o încercare a corectitudinii politice de a despărți limba de etnic. Sau doar de personalitateEminescu e cultură iar limba e și ea undeva, dar în altă parte? De ce această despicare de fapte? Pe cine deranjează Eminescu?, aș întreba (cumva în continuarea lui Nicolae Manolescu care, iarăși, avea dreptate să se întrebe cui îi e frică de Maiorescu? Desigur, acelorași.). 

Ce interes există să se îndepărteze limba de etnic? Statutul de colonie al României, pur și simplu. Procedura e, iarăși, cât se poate de marxistă: diminuează rolul personalității în istorie spunând că istoria o fac masele și punct. (Am întâlnit același procedeu ideologic și în Aferim! al lui Radu Jude, spunând, el cu gura lui, că e un film istoric. Pe când, în lipsa personalității istorice, e doar social și istoricizant.)  Ziua de 31 august e numai bună, întrucât nu e legată de nicio personalitate mai mult decât zonală. Lucrul e bine făcut, ca să zic așa. Iată cum se poate lucra contra ideii de național, cu materialul clientului, făcând oamenii să pară că fac un gest patriotic. Nu îl fac, dimpotrivă. Pe naivi se bazează această nouă lege de ocupație. Scopul  e să modifice o sărbătoare mutându-i data, dar nu doar atât, ci să o șubrezească pe cea reală, diversionist.

Nu cred că de 15 ianuarie trebuie să recităm la statuia lui Eminescu până ne degeră picioarele, nu cred că pe 15 ianuarie trebuie să vorbim despre puritatea limbii (precum a sângelui, ea nu există nicăieri). Dar, totuși, sărbătoarea limbii române aceasta este, 15 ianuarie. Pe cine trebuie să nu supărăm, dezlipind limba de etnic?  Ce se încearcă prin asta? Cumva acreditarea unei limbi politice? Autonomia, enclavizările, abia așteaptă. Cuiva i-ar putea trece prin gând să mă întrebe: bine, dar atunci de ce apare pe toate afișele de 31 august chipul lui Eminescu, statuia sa fotografiată? Din inerție, din buna credință a micului om cu afișe care, bietul, nici nu știe că face disidență. Și nu poți să sancționezi așa ceva, că ar bate la ochi. Așa că lași să se încetățenească, odată cu trecerea timpului, o sărbătoare falsă. Falsă și la origine (întrucât e politică, deci demontabilă oricând de un viitor regim), dar cu atât mai falsă în extensie. Eminescu e, desigur, mereu victima interpretării politice. A tras de el biserica să îl facă sfânt și m-am opus, inclusiv atunci. Acum, însă, nu consider că limba română poate fi sărbătorită prin altceva decât prin Eminescu, prin altcineva decât prin Eminescu. Ceea ce nu e o dictatură de semnificație, ci un simbol care trebuie protejat.

Atunci când, într-o disperare grăbită, etatizezi sărbători care erau populare (chiar dacă ușor demodate în practică), așa cum e 15 ianuarie, spunându-le Ziua Culturii Naționale, de pildă, e greu să te contrazică cineva. Eminescu nu e cultură? Ba este, dar cultură sunt și Cehov, Borges, Dante. Balzac, Agârbiceanu sau St. O. Iosif. Sofocle și Dan Brown. Shakespeare și Pavel Coruț. Când spui cultură, spui aproape nimic, spui un teritoriu atât de vast încât devine vag și poate însemna orice. Ca să se ajungă la călușari și la bresle, ca în Cântarea României, poate, într-un final.  Iar acel național, în sintagmă, e pus ca siguranță și validare. Deși nu poți încă să-l scoți, acolo tinde. Desigur, limba nu are numai un reprezentant, totemic și de neatins, un poet filiform etc. Dar între a nu avea niciunul și a fi doar o sărbătoare politică și atât, parcă îl prefer pe Eminescu, oricât de obosită și de vetustă ar fi interpretarea lui azi.

Nu ajunge că se umplu scenele de 31 august în numele fals (interesat) al limbii române, în numele acestei sărbători care în România e de sorginte neomarxistă. Trebuie să vină și președintele Klaus Iohannis să le ureze românilor din diaspora să își învețe copiii limba română, adică să o credibilizeze personal. E, printre alții, unul dintre cei care au dat frâu liber acestui gen de falsuri asupra identității naționale. Și nu asupra celei de adaos, ci asupra celei de subzistență. Continuă opera predecesorului său care a promulgat  aceste sărbători diversioniste.

Întrebarea care se cere pusă: ce asigurare mai bună vrei că nu te va bănui nimeni de nimic când imporți din Republica Moldova o sărbătoare pe care o prezinți drept unionistă  și care nu are cum să însemne înfrățire câtă vreme chiar dincolo de Prut înseamnă opusul? Niciuna. 


Un lucru bine făcut, iată. Cine s-ar fi gândit?

Niciun comentariu: