luni, 10 august 2015

Corectitudinea politrucă


Încă de la început, din primul articol despre Aferim! am introdus o idee care cucerește dând iluzia cuceririi, anume că Aferim! este un film istoric. O discuție cu o persoană apropiată a fost revelatorie în acest sens. M-am înșelat. Întrucâtva voit (exista un dubiu pe care nu reușeam să îl identific foarte exact) dar în cea mai mare măsură pur și simplu. Nu lipsa competenței critice e cauza, ci amestecul desăvârșit care e acest film, pur și simplu o nouă compoziție chimică în tabelul periodic al elementelor propagandei, un contra-șah. Cu atât e mai pervers aliajul cu cât originalitatea practică îi camuflează remarcabil substratul în mii de pături stilistice. După toate regulile artei.

În conferința de presă a premierei bucureștene (1), Radu Jude îl numește el însuși film istoric, ca să răspundă cuiva care reclama motivul statutului său alb-negru. Într-un interviu (2), dat tot atunci, același regizor afirmă că a intenționat să facă un fel de western. Cele două declarații se bat cap în cap. Ambele încadrări sunt neadecvate. E prea mijlociu în atitudini pentru a fi un western, nu se conturează eroi (Cristian Tudor Popescu are iarăși dreptate), toate acțiunile sunt aproximative și între bine și rău. Fluctuația aceasta cromatică a personajelor față de acțiuni am întâlnit-o (irepetabil) în romanul Craii de Curtea-Veche. Film istoric nu e, nu reprezintă personaje consemnate de istorie, ci e, mai degrabă, istoricizant. Prin asta, statutul alb-negru capătă sens. Era prea original să nu fie doar o simplă formă de calofilie!

Interesant e că ambele denumiri utilizate, film istoric și, respectiv, western, basculează în ideologic prin contextual. Filmul istoric (ceea ce nu este) vrea să acopere un spațiu gol crezând că modifică paradigma din epoca lui Sergiu Nicolaescu. Nu o modifică. Din contră. Zicându-i film istoric, câtă vreme el nu e, se îmbrățișează teza marxistă conform căreia istoria o fac masele iar nu personalitatea. Cu atât mai mult cu cât discutăm despre caracterul istoric sau neistoric al unui film, cred că personalitatea e fundamentală în istorie. Iar dacă îl vedem ca pe un western mijlocaș, el devine o altă tulpină a aceluiași marxism de aliaj transatlantic. E foarte greu de definit ca gen, aproape imposibil. E cinematografie, dar e și propagandă. După toate regulile artei. Mai ales că scenariul conține tot felul de însăilări de texte, unele fără nicio noimă, o replică din Unchiul Vania, de Cehov, de pildă, care, scoasă din lumea lui Cehov, nu are consistență pentru că nu are contextul precis care să îi fie cutie de rezonanță. Când zapciul își întreabă fiul dacă își va aminti viitorimea de ei (ei fiind niște mijlocii) se simte  o ușoară urmă de conștiință de clasă. (Cu Cehov poți face asta.) Nu e mult, dar, cum am zis, sună fals.

Nu cred că Radu Jude e un farsor. Cred că e un regizor (alături de Marius Panduru) foarte abil, dar cred că de la un punct lucrurile îi scapă din mână. Efectiv nu știe ce e un film istoric și crede că a realizat unul (că eu m-am înșelat e mai puțin grav). Lincoln, al lui Steven Spielberg, este, de pildă. Mihai Viteazul, al lui Sergiu Nicolaescu, este. Dacii, însă, nu. Pentru că sursele nu implică biografii clare, ci o peisagistică social-ierarhică aproximativă, în parte după ureche, în parte prin idealizare (lucru nu neapărat rău, dar nu istoric).


Filmul rămâne unul foarte frumos și, deși cred că e ultimul lucru care s-a dorit, un film profund creștin. Așa a ieșit! Ce să-i faci? După toate regulile artei. E, poate, un bun exemplu despre felul cum majoritatea artiștilor tineri români virează spre marxism pe nesimțite. Eficientă propagandă numai și numai pentru că, fiziologic, funcționează altfel decât cea cu care fuseserăm obișnuiți. Dacă nu îi lipea regizorul eticheta de film istoric, scăpa cu mâinile curate. Caracterul istoric, în lipsa personalității, e doar social. Altminteri, orice film e istoric, inclusiv o radiografie dentară care suportă cronologia pacientului. Istoria înseamnă viziune, dar nu e suficientă mutarea în alt timp pentru a obține un caracter istoric în cinematografie. Această diluare e, pentru unii, o miză.


Video: 

Niciun comentariu: