duminică, 9 august 2015

Aferim! sau Europa diacritică


Am fost, a doua oară, să văd Aferim! la un cinematograf din Paris, îndrăgostit pur și simplu de acel alb-negru luminos. De o limbă arhaică minunată. Și de niște actori foarte buni, cu, desigur, o excepție sau două. 

Filmul, deși e o capodoperă, cum am remarcat, are și greșeli. Unele le-a observat Cristian Tudor Popescu, altele le voi numi eu.

De pildă, în camera boierului Iordache există, în arrière-plan, o bibliotecă  ce pare din autocolant care imită buchiile. Probabil s-a mizat pe faptul că nu se observă, filmul fiind alb-negru. Nu se face așa ceva.

Există și greșeli care se transformă în adevărate revelații, în clous-uri care salvează. La hanul la care trag drumeții, noaptea, o voce apăsat moldovenească le spune să tacă, să nu mai vorbească în timp ce alții dorm. Suntem la un han în Valahia. Nimic nu ilustrează ideea de han mai mult decât acest efect comic a cărui logică se susține și dincolo de comic.

Un alt moment e acela în care Constandin și Ioniță se întâlnesc pe drum cu popa. La despărțire, ieșit din cadru, popa se aude în depărtare cum își înjură gloabele. Atunci simțim întinderea realistă a acestui film, exact ca a Câmpiei Române. Simțim că filmul nu e vârât în obiectiv, ci lăsat să se desfășoare chiar împotriva efectelor care s-ar fi putut scoate.

Îi dau dreptate lui Cristian Tudor Popescu când spune că e tras de păr momentul în care cei doi, tată și fiu, reflectează întrebându-se dacă i-o pomeni cineva peste o sută, două sute de ani. Mai abil ar fi fost să îl întrebe bătrânul tată pe fiu dacă el o să își aducă aminte de tătâne-său când  acesta nu va mai fi.

Nu sunt însă de acord că trebuie prea mult criticată secvența în care Constandin găsește pe câmp un craniu de vită și începe să invoce moartea. E Hamlet, dar nu e deloc ridicol. (În fond, Hamlet se jucase în țările române înainte de 1800, în limba germană, la Sibiu, iar Ioan Barac îl traduce în română cam prin aceiași ani în care se petrece acțiunea filmului.) Dar nu atât dacă a fost tradus în română e important, la cât de politic corectă era Valahia acelei perioade (admițând năvălitori de toate semințiile), ci, mai cu seamă, pedagogia zapciului față de fiul său (zapciul Constandin știe mai multe limbi. Carfin însuși, țiganul, a fost cu boierul la Viana, la Paris, la Lipsca.) Revenind la Hamlet, reflexul nostru de spectator e gâdilat printr-o imagine clasică, dar, luată la bani mărunți, ea e foarte previzibilă și în afara literaturii (în parte și de aceea e mare literatură), găsirea unui craniu provoacă empatie și literaturizare chiar și în absența cunoașterii piesei lui Shakespeare. Și chiar și în absența omului din acel craniu, întrucât e unul de vită. Problematica se universalizează divers.

Presa franceză a exagerat uneori asupra proverbelor ridicole din film. Dacă a riscat prin intermediul unei asemenea traduceri să le catalogheze, își arată propria măsură a înțelegerii, precum și propriile limite în fața unui Gargantua la foc de câmpie. Dar e despre noi pe placul a ceea ce a ajuns astăzi Gargantua în conștiința publică lejeră. Filmul pare politic corect, speculează cu abilitate, acesta e marele său truc, e despre țigani, atinge problema homosexualității, a drepturilor, a vânzării de oameni. Și cam tot ce trebuie ca să creadă tinerii educați că au înțeles totul despre România. (Un ziar se mira, aberând, că nu vede termenul rom.) Așteptările au fost de propagandă, realitatea a fost de cinematografie. Și, exact cum preconizam, toată presa franceză a tratat filmul ca fiind unul despre țigani și despre cum, săracii de ei, nu aveau drepturi în România. Oricum, istoria ne spune, dacă tot ne batem în barbarii de recepție, care să fie mai aproape de noi, că ultima execuție publică, prin ghilotinare, s-a petrecut în Franța anului 1939. E cam disproporționat să vedem ca grozăvie pentru anul 1835 faptul că un om era legat de picioare și bătut pentru că era rob. Și chiar și castrarea din final. Cum am mai spus, tot acest deficit de interpretare vine din reușita de a ni se scoate din cap perspectiva istorică. Radu Jude joacă la două capete : nu se opune ca occidentul să înțeleagă filmul greșit, dar, pe de altă parte, rasismul, tot ce nu e corect politic, are o imensă compensație în sufletesc, are un creștinism apărător și de-a dreptul imunitar. Care salvează. Și care nu e sentimental, ci e, pentru prima dată în filmul românesc, precis identitar.

Ce m-a frapat în libertinajul acela valah din Aferim! e, într-un anumit fel, ce se întâmplă cu România de azi. 1835/2015. Zapciul Constandin spune că lucrează pentru boier și ca să se trimită bani la Istanbul. Cu turcii pe cap, cu grecime multă. Și în acest context, fără să spargă ierarhia, românii și țiganii se ajută cât pot unul pe altul. România, astăzi, nu e într-o condiție mai liberă decât era Valahia atunci. Bun, domnii erau pământeni, ocupantul își schimbase numai căciula. Oamenii aceia trăiau supt vremuri exact cum trăim și noi. De aceea, filmul nu e pitoresc. (Da, sigur, U.E., NATO, protectorate erau și atunci dar taica îl învață pe viitorul polcovnic cum să dea în muscali.) Radu Jude face ce făceau Shakespeare și toți marii dramaturgi care mutau acțiunea din Londra la Veneția sau Verona nu numai chiar din ambiț și stilisticale, ci și ca să lepede a zugrăvi aievea și să scape de a fi dați la pardoși. Spațiul e alt timp.

Filmul e făcut (și) pentru export, dar nu văd în asta niciun fel de trădare câtă vreme artisticul și identitarul sunt extraordinar realizate sub raport uman. Văd însă că Europa (nu numai cea occidentală, ci și noi încet-încet) are o problemă diacritică fundamentală. Nu mai știe discerne, de foarte multe ori, în recepție, ce anume diluează propaganda în ceea ce vedem. E foarte ușor să te revolți împotriva țiganilor din Paris (țigani, nu romi) dar nu trebuie să uităm că, din câte știu, nu ei sunt cei care au spulberat redacția Charlie Hebdo. Aici se încheie discuția unui occident care îi folosește ca platformă electorală, dar care a uitat duhul blândeții cu care acționează zapciul Constandin. O Europă tot mai puțin creștină se va distruge tocmai prin neatenuarea de către nimic a junglei corectitudinii politice, ideologie inumană tocmai pentru că vrea control absolut și nu lasă un spațiu flectiv politicii de la om la om, așa, precum zapciul care duce robul pe cal și, la poarta casei boierului, îl dezleagă și îl trage câțiva metri prin ciulini, ca să vadă boierul că i-a adus sclavul. Nu sunt practicant, dar Europa nu se va salva decât prin creștinism. Acest film, o astfel de optică propune. Cei spălați pe creier vor vedea glazura, trâmbița ideologică a politicii corecte. Luați oricare cronică din Le Monde, RFI sau de oriunde. Arată cam la fel. Până și în La Croix, care e un ziar catolic, limbajul de lemn exaltă. Până și creștinismul (acesta) a ratat mesajul creștin și profund uman al filmului lui Radu Jude. Tot acest ocol pe care e nevoit un regizor să îl facă pentru a avea succes, chiar și șchiop, prin neînțelegere, e, paradoxal, o formă de cenzură tacită a Europei.

Persoana cu care am văzut filmul, a doua oară, e de origine franceză. La ieșire, a făcut o remarcă neașteptată. Constant’ putea să fie mai dur cu Carfin, n-a fost ! Cred că aici stă înțelegerea filmului iar viața epocii noastre în creștinismul de la om la om.

Niciun comentariu: