miercuri, 5 august 2015

Aferim! sau Despre un baroc românesc

În urmă cu câțiva ani, când noul val al cinematografiei românești începuse să devină vizibil, am avut intuiția că ceva șchiopătează istoric în el, că încă, la acea vreme, nu ajunsese la maturitatea, nu deplină, dar măcar promițătoare. Ce anume găseam insuficient în toate aceste filme care mai de care mai bune și mai premiate?  Lipsa maturizării de ansamblu a raporturilor. Iată, a sosit acum mult așteptata (de către mine) maturizare a noului val al cinematografiei românești. Simțeam că maturizarea vine în momentul în care regizorii vor ști să facă filme istorice, dacă tot (cei mai mulți) și-au negat înaintașii care făceau numai din acelea, nu neapărat ca să le falsifice, ci (și) pentru că brațul cenzurii era mai restrâns sau, oricum, altfel.




Aferim!, filmul lui Radu Jude, este, din punctul de vedere al depășirii unui clișeu ideologic, un film istoric excepțional. Tinerii regizori români au trecut de faza de acnee a recuperării trecutului recent, dintr-o reglare de conturi cu comunismul care le-a epuizat copilăria (deși, luați individual, războiul se nuanțează foarte mult) prin Radu Jude, deocamdată unic, spre un curaj care nu e mai puțin istoric decât filmul în sine ca gen. Și decât Aferim! în particular.

Spre deosebire de 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile sau Amintiri din epoca de aur, Aferim! are toate șansele să se detașeze în timp drept capodoperă și, paradoxal, nu doar ca vehicul de epocă retro.  Caracterul retro, cu cât e mai apropiat istoric de subiect, epuizează din istoricitate. Marele câștig al filmului realizat de Radu Jude e viziunea complexă asupra lumii românești, mai exact Valahia anului 1835.



Primul gest care câștigă în film e pelicula alb-negru, unul nu numai de credibilizare, ci și unul care permanentizează o estetică barocă, generând spații în care lumina e un personaj major (sunt cadre mai apropiate de Goya decât de noaptea în care personajul feminin din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile aleargă într-un cartier muncitoresc să lepede fătul proaspăt avortat). Filmul își favorizează singur culoarea interioară. De aici derivă o temperare extraordinară a pitorescului care, la început, pare în exces. Astăzi replicile sale ne dau impresia că sunt luate din buchii într-un caracter chirilic mai complicat decât pădurea peliculei alb-negru. Orice tentativă de livresc, însă, se scufundă într-o frazare atât de plină de viață încât cele două cantități se atenuează reciproc. E o alchimie unică realizată, ca să spun așa, de un spițer priceput.

Ce se păstrează din filmografia lui Eugen Barbu e ridicat la cub și dezvoltat organic, nu artificial și țipător ca, să zicem, în Princepele. Dacă există abundența naturalistă din Groapa (și un vitalism de același nivel, deși prin alte mijloace), povestea își păstrează epicul într-o claritate și limpezime foarte dificil de obținut tocmai pe fondul unui asemenea belșug original. Desigur, uneori, proverbele par puse cu mâna în text dar ele vin din dorința învățăturilor zapciului  transmise către fiul său. E vorba de un fapt de scolastică subconștientă, formidabil realizată sub raport uman. Drumul pentru a-l prinde pe țiganul fugar (cu care boierul a fost tradus de nevastă) e numai un pretext pentru zapciu să își învețe băiatul, să îl inițieze într-ale vieții, luptei, sexului etc. E Divanul sau Giudețul sufletului cu trupul al lui Cantemir, e Neagoe Basarab, e Platon. Ceea ce noi am vedea azi ca fiind rasism, xenofobie, antisemitism sunt nu doar credibilizatori de epocă, ci și combustii pentru spiritul uman. Zapciul, ducând pe șaua calului prizonierul îndărăpt, se împrietenește cu el și aproape că îl ajută, la insistențele copilului său, dar și din credință proprie.



Rasismul, condiția de rob, rămân o retorică a filmului, dar nu o idilă. Am minimaliza filmul dacă am spune că e despre condiția de rob a țiganilor în Țările Române. Dialogul purtat se produce într-o poziție incomodă. Țiganul recuperat îi povestește zapciului cum o regula pe nevasta boierului, el fiind pe cal exact în poziția sexuală cu pricina și cu mușchii abdomenului încordați, din fuga (și ritmul) calului (exact ca istoria noastră privită dinspre Cioran). Ritmul strivirii plămânilor în dialog e absolut senzațional. Acolo, pe șaua calului, se transfigurează robia. Corporalitatea nu mai există. E în brațele istoriei și a încordării mușchilor herculitani ai bărbaților lui Michelangelo. Negrul și albul, contrastul, dialogul lor, sunt într-o formulă inegalabilă. Poate de la Valurile Dunării (1960) al lui Liviu Ciulei, în niciun mare film românesc nu se întâlnesc atâta simplitate complexă și atâta translucid potent.


Actorii sunt excepționali iar muzica e cea mai bună cu putință. Cu riscul de a fi bătut, zapciul încearcă să îl convingă pe boier, după investigații personale, să nu îl omoară pe țigan, căci nu el e vinovat, ci boieroaica e adulterină. Nu reușește, prin urmare boierul îl castrează pe țigan în curtea conacului cu un foarfece mare, în văzul tuturor, îi înșfacă coaiele din praf, în privirile încremenite ale tuturor, și i le îndeasă în gură neveste-sii. Duritatea imaginii e antologică și nu are nimic vulgar. Se citește în toată această întâmplare tragedia umană eliberată de orice pitoresc. Nu am vrut să evit cuvintele tari, care sunt la tot pasul și se încadrează perfect în peisaj. Sunt normalitatea unei lumi de un baroc viril și profund creștin. Dacă acest film e despre ceva, acesta nu e despre rasism și toate clișeele pe care suntem tentați la prima mână (fără minima perspectiva istorică) să le vedem, ci despre bunătate. Bunătatea e tema acestui film. O bunătate creștină infinită.



Sunt momente de detaliu care trădează concepția bunătății până acolo încât, într-o scenă de bâlci, cu marionetele Vasilache și Mărioara, aceasta din urmă e bătută până e omorâtă de Vasilache. Și apare popa. Iar Vasilache remarcă faptul că acesta e beat. Publicul râde. Intertextul e el însuși creștin cu ironie. Nu e bisericism, e creștinism înalt, detașat și foarte profund. Păcatele omenești sunt la ele acasă. Filmul e în primul rând uman și cucerit de o bunătate care se transfigurează pe parcurs și, important, această bunătate e cât trebuie să fie. Nu devine dragoste. Faptul că această tentație nu există e iarăși un fapt remarcabil. Filmul evită cu mare inteligență toate clișeele.



Din păcate, neșansa lui (a culturii române celei mai mari) e aceea de a nu fi înțeles. Traducerea e sterilă și insuficientă. Faptul că e un film premiat cu Ursul de argint, la Berlinală, se datorează complexității sale excedentare, barocului său care îi dă o vigoare imensă, nu înțelegerii în spiritul său românesc autentic. Au apărut deja, la câteva ore de la premiera franceză, reacții, articole. Cele mai multe se vor buluci să rateze esențialul acestui film, unele printr-un limbaj de lemn previzibil, altele prin insuficiența traducerii. Esențial este că acest film a creat o energie enormă în spectator. Trist e că filmul va avea un succes enorm iar 98 % din critica occidentală îi va rata esența. E aici și ceva din traducerea care e adulterul. După cum e și un dialog pe șaua calului, în goană. Fără îndoială, e unul dintre cele mai bune cinci filme românești realizate vreodată.

Foto: www.cinemagia.ro

Niciun comentariu: