vineri, 22 mai 2015

Axia Marinescu sau originalitatea de introspecție

Luni, 18 mai 2015, în sala teatrului Adyar din Paris, pianista Axia Marinescu a susținut un consistent recital, în fața unui public călduros și fidel. Axia Marinescu, după studii muzicale la București, Lausanne, Paris și Bruxelles, cu o carieră de pianist în ascensiune, și care conține recitaluri și concerte în România, Elveția, Germania, Austria și Franța, a prezentat un repertoriu pe cât de simplu pentru profani, pe atât de dificil și de puternic pentru iubitorii muzicii.

Programul a început cu Sonata 17, op. 31 no 2 de Ludwig van Beethoven, supranumită Furtuna, urmată de Intermezzi op.118 de Johannes Brahms. În partea a doua a recitalului Pièces impromptues, op.18 de George Enescu au dat posibilitatea evidențierii unei adevărate sintaxe a viziunii personale. Au provocat și stimulat toate feedback-urile de genealogie estetică prin raportul cu prima parte a recitalului.



Concepția artistică a acestui program a mizat pe toate stările și posibilitățile pianului și, tematic, pe o genealogie previzibilă până la un punct. Originalitatea alăturării nu trebuie căutată în faptul că Brahms a fost influențat de Beethoven iar Enescu, la rândul lui, de Brahms, ci în faptul că aceste lucrări sunt niște noduri nevralgice, ca să nu zic chiar feroviare, în poetica personală a fiecăruia. Beethoven își pune o întrebare în fața formei de sonată, Brahms abordează un gen de trecere, fiind chiar trecerea plină de candoare și nostalgie spre o serie de piese enesciene, destul de diverse, unele de o cromatică debussystă iar altele, cum e cazul Carillon nocturne, de un flux bizantin care, poate pentru prima dată, e foarte românesc, impersonal și totodată deloc folcloric în expresie, nici măcar inventată, prin așa numitul "caracter popular românesc" enescian.  Aș spune chiar că e o cutumă asupra nostalgiei, nu o nostalgie. Originalitatea Axiei Marinescu de a cataliza aceste nuanțe semantice și a le da strălucire începe acolo unde se epuizează influențele. Opera ei de interpretare, strălucitoare și percutantă, e una hermeneutică. Piesele încep să comunice și să creeze raporturi care până acum se vedeau mai greu. Voix de la steppe enesciană răspunde Intermezzo-ului no.2 de Brahms. Sonata de Beethoven își temperează foarte bine tragismul în viziunea Axiei Marinescu, astfel încât Burlesque a lui Enescu să îi răspundă la polul opus. La această ultimă piesă, spectatorul râde de-a dreptul iar acest fapt e un ideal de interpretare. Ce e până la urmă suprapunerea de atitudine dintre titlu și gestica provocată dacă nu o împlinire, dacă nu o reușită? Parcă vine tocmai din vindecările mitologicale ale lui Barthes. Nu e vorba numai de acuratețe și de precizie muzicală, pe care Axia Marinescu le stăpânește în chip remarcabil, ci și despre sentimentul pur pe care algebra tehnică nu trebuie să îl ignore niciodată. Meritul Axiei Marinescu stă în viziune și în stăpânirea coerentă a ei. E de remarcat la ea faptul că ceea ce e complex nu e deloc prolix, lucru des întâlnit, din păcate, la tinerii artiști. E, fără îndoială, semnul maturității și al gustului. Genealogiile în desprindere față de model (și Brâncuși a plecat de lângă Rodin spunând că la umbra marilor copaci nu poate crește nimic, nu?) se intersectează cu o deconstruire a formelor, de la sonată (deja un prim pas prin această sonată), intermezzi și improvizații. Aici vom observa faptul că Axia Marinescu a inversat două piese din ciclul celor de Enescu, terminând cu Burlesque, iar nu prin  Carillon nocturne. Acest fapt probabil susține dialogul cu finalul sonatei mai mult decât, în urma deconstrucției formale, calea mistică a piesei care nu imită, ci permută clopote. O astfel de mistică ar fi putut fi, în afara viziunii personale, considerată patetică. Nu ar fi fost grav, nostalgia multor piese ar fi susținut-o. Dar se evidențiază cerebralitatea viziunii și forța ei dramaturgică.

Cred că avem de a face, prin Axia Marinescu, nu doar cu un pianist de mare stăpânire tehnică, ci și cu un artist de viziune reală. E optimist când nu descoperi originalitatea de la primele note ale unui pianist, ci pe parcurs. E semnul originalității de introspecție iar nu al originalității de asalt. Recitalul s-a încheiat cu două bis-uri din Schumann și Brahms. Emoția produsă a fost una puternică.

Niciun comentariu: