duminică, 31 mai 2015

Antimetafizica, o reeditare necesară


A fost reeditată relativ recent (2014) Antimetafizica, acea carte-mărturie a lui Aurelian Titu Dumitrescu și Nichita Stănescu. Apărută la editura Fundației Anastasia, în condiții foarte bune, ea a trecut aproape neobservată, cu excepția câtorva semne ale unor oameni de caracter și de drum lung. Acest dialog socratic despre creație și fiziologia creației, acest tratat practic, în fond, e o realizare unică în cultura română și o foarte originală mediere a esteticului prin personal, pentru ca apoi să se ajungă la o soluție necesară, cea a transpersonalului. Trebuie reconsiderată substanțial. Nu ar fi exclus ca, odată cu timpul, să capete o poziție cel puțin de egalitate cu poezia lui Nichita Stănescu. Într-o cultură mică și cu nuclee de mari originalități cum e cultura română, un raport maestru-discipol pare condamnabil din cauza supraestimărilor și orgoliilor personale, din cauza nu atât a lui Nicolae Breban care se enumeră printre Goethe și Dostoievski ci, mai cu seamă, din cauza prezenteiștilor și suficienților generației mele care nu seamănă cu nimeni, nu au fost influențați de nimeni și nu au avut modele. Fiecare seamănă deja bine de tot cu el însuși încă din starea fetală, nu? Nu are cum să treacă drept capodoperă de concepție o carte atât de importantă într-o generație doldora de imaturitate și izolaționism. E naiv să îți închipui că orice debutant e original și e deja Mozart. Foarte mulți pseudocritici folosesc un așa-zis câmp critic de prostituție etică, prin care creează inflație doar pentru a fi ei guvernatorii acestei estetici. E cazul să operăm o acțiune de denominare și să ne întoarcem la  Antimetafizica. Dacă se vede în primul rând ceva în această carte, dincolo de personalitatea celor doi poeți și de șlefuirea celui care era mai tânărul Aurelian Titu Dumitrescu, se vede ca nicăieri trecerea firească de la șaizecism la optzecism. Cel puțin în poezie, mi se pare că aici trebuie căutat înțelesul acestei treceri pentru a fi explicat precis și divers, deasupra partizanatelor literare. E ușor să numești manifest de generație Aer cu diamante doar pentru că ai creat o aură în jurul acestei cărți, destul de inconsistentă în afara poemelor foarte bune din ea, și pentru ineditul copertei. Un mult mai substanțial manifest de trecere dinspre șaizecism spre optzecism mi se pare a fi Antimetafizica. Nu e practic un interviu sau un dialog, ci o întreagă hermeneutică. Și, mai mult, ea are norocul de a fi realizată într-o perioadă în care Nichita Stănescu nu mai era poetul solar al începutului, ci poetul uriaș din Noduri și semne, probabil cartea lui cea mai bine realizată. Consider retipărirea Antimetafizicii un eveniment de importanță majoră cu toate că, nemailocuind în România, vestea reeditării ei mi-a parvenit cam târziu. Mieux vaut tard que jamais. Și mai cred că niciun curs fundamental de poezie română nu are voie să ignore această carte. Decât unul șchiop și fals-generaționist, cum am tot văzut în timpul din urmă.

Niciun comentariu: