joi, 14 mai 2015

Afacerea prezenteistă. Câteva note

În urmă cu câteva luni a avut loc afacerea prezenteistă împotriva caracatiței de trafic de influență a lui Nicolae Manolescu, întreținută încă de mulți universitari. Dacă aceștia ar fi măcar la nivelul criticii lui, ar fi o speranță de ecart. Dar nu sunt. Se vede îndesat la Târgu-Mureș și la Craiova. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Se vede, pe alocuri, și în alte centre universitare. (Dacă eu văd asta de la distanță, trăind de câțiva ani în Franța, îmi dau seama cum se vede la fața locului. Firește, vânătă!)

Am urmărit cu atenție ce s-a scris pe această temă, am observat mult oportunism. Chiar din partea unora pe care îi credeam prieteni și care credeam că nu se vor pierde în această ciulama prost argumentată de ambele părți, la limita mahalalei polemice. Am fost de acord, în principiu, cu scrisoarea lui Claudiu Komartin și Radu Vancu. Cu ce nu am fost de acord, și de aici au apărut și articolele mele destul de virulente, a fost ipocrizia grandilocventă a tonului ei novice. Și criteriul vârstei, lipsit de minima etică.

Trecând de la una la alta, dar această trecere doar lărgind spectrul, în niciun caz reducându-l, am urmărit cum Radu Vancu afirma faptul că volumul autobiografic al președintelui Klaus Iohannis e un montaj din interviurile sale mai vechi, nu sugerând, dar lăsând să se înțeleagă, cu finețe de pisică mopeteană, că e un plagiat. Metodă foarte bine exersată în media. Sugerează, nu afirma. Rămâne ceva în mintea oamenilor. O drojdie. Tehnica aceasta de manipulare nu poate trece la un universitar care știe foarte bine că, și fiind texte mai vechi, un om rămâne autorul intrerviurilor sale și le poate folosi cum dorește. Desigur, dacă nu există clauze contractuale în raportul cu publicația respectivă. E suficient să spunem că Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu e formată, în mare parte, din reformulări și reasamblări de articole mai vechi. Își extinde domnul Vancu sugestia și asupra lui G.Călinescu? Desigur, probabil ca să îl atingă tot pe Nicolae Manolescu, prin apropo. Uneori, am impresia că oportunismul nu are limite.

Unul dintre argumentele mele în privința implicării criticii în aparatul de putere neetică, dar a aparatului textual (despre care s-a vorbit, totuși, neverosimil de puțin) nu a persoanelor, a fost acela că Nicolae Manolescu i-a acordat lui Gabriel Chifu în Istoria... sa mai mult spațiu decât lui Dimitrie Cantemir. Articolul meu Mojicii de castă a apărut pe blog în 17 ianuarie 2015. Apoi a fost preluat de mai multe publicații. De Agenția de carte, prin Dan Mircea Cipariu, de Contemporanul lui Nicolae Breban, de Vatra veche, a lui Nicolae Băciuț. 

În 6 februarie, apare pe blogul lui Radu Vancu următorul fragment din articolul Premiul Eminescu. Alte răspunsuri ale lui Nicolae Manolescu. Traficul de prestigiu II:



E foarte posibil ca din tonele de material vehiculat să preluăm idei, din greșeală, să ne pară că sunt ale noastre, că doar (doar?) sunt ale taberei. Pentru că, din păcate, e comportament de tabără acesta. Ideologic, Ilegalist. Dacă îți place ideea unui om, îl citezi, nu îi faci lui nicio onoare prin asta. Dacă nu îl citezi, s-ar prea putea să îți faci ție însuți o dezonoare. Nu e folclor. E text scris și un argument cheie pentru a observa complicitatea dintre subalterni și critică. Dar și complicitatea în comportament între cei contestați și cei care contestă. Cred că un universitar cum e Radu Vancu știe foarte bine asta. Dar o ignoră tocmai dintr-un prezenteism care ia pe el, cel mai adesea, haina superficialității.




Ca să închidem polemicile, Nicolae Manolescu a fost retras din funcția de ambasador al României pe lângă Unesco (s-a tras podul de la mal) și în locul lui a fost numit Adrian Cioroianu. Etica e tot în aer. Iar ea nu poate fi restabilită prin atât de mult oportunism.  De aceea comportamentul e ilegalist ca-n filmele cu Pistruiatul. Răspunsul domnului Vancu, pe blog, îmi arată superficialitatea sa, nicidecum reaua intenție. Miza ar fi prea mică.

Niciun comentariu: