sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Mojicii de castă

Desigur, după amputarea Premiului Național Mihai Eminescu prin acordarea unui om care nu îl merită, de către un juriu de obediență crasă, sub bagheta unui om căruia nu îi mai ajunge, mi-am amintit o situație similară. Când Adrian Păunescu l-a făcut pe cântărețul lui, de altfel talentat când avea doar o chitară, Victor Socaciu, parlamentar, i-am spus poetului că și-a făcut calul senator. L-am enervat, firește, ne-am certat, dar ne-a trecut. Acum, Nicolae Manolescu și-a făcut calul senator. Desigur, cu un bemol față de exemplul precedent. Dar lucrurile cad la fel.

În cazul de față, România nu mai are niciun premiu literar credibil. Asta nu înseamnă că eu dacă spun asta o spun laolaltă cu anumiți tineri poeți indignați zilele acestea, dar după ce au supt bani buni de la USR pe filieră cenaclistă, pe alte filiere, specifice jocurilor de același fel. Sunt cei care fac topuri, sunt cei care aleg ce s-a scris mai bine într-un an de zile, necitind, de fapt, nici jumătate din ce s-a publicat ca frecventabile. Nu îi acuz de nimic, sunt doar niște păsări de curte cărora din când în când li se ridică gardul. Încearcă și ei să trăiască de fapt pe același tipar pe care îl impută altora. Doar că mai vocal decât alții. Și mai imatur.

Cât despre articolele din istoriile lui Nicolae Manolescu, din Istoria critică a literaturii române, remarcabilă și fundamentală (dar pentru altceva) cele despre Horia Gârbea, Gabriel Chifu sau Călin Vlasie nu cred că le-a luat nimeni în serios. Fiecare rezolva o cumetrie. Mai sunt câțiva. Recent a apărut un util compendiu pe înțelesul cititorilor, o carte de 364 de pagini, plăcută la lectură. O pagină și un sfert are Gabriel Chifu. Dimitrie Cantemir are vreo 10 rânduri. Acum, revenind la criteriu, probabil autorul s-o fi gândit că fiind o carte dedicată cititorului neprofesionist, acesta nu îl va citi pe Cantemir. Dacă mă va convinge că îi va citi pe Chifu și Gârbea, îmi voi pune eu însumi probleme de criteriu. Faptul că sunt în viață e un criteriu solid? Mă îndoiesc. În postfața compendiului, destul de deșălat de altfel, autorul afirmă că în viața de toate zilele, îmi place să fac cadouri. În critică, nu.

Cartea ne asigură că și în critică îi place să facă anumite cadouri iar acordarea Premiului Eminescu legiferează cele spuse de remarcabilul critic. Ultimul scriitor tratat în compendiu (aprox. o pagină) e Horia Gârbea. După, nu mai e nimic în literatura română. E adevărat că până aici nu există ratări notabile de autori, ci mutări de reumă față de unii în raport cu istoria precedentă. Există unii, însă, umflați, autori de dicționar (în terminologia dumnealui), care ar fi meritat cel mult un rând-două într-un total de 364 de pagini. Se vede că în viață (și în critică) se fac daruri.

Ce mi se pare mai trist e că toată pleiada de critici din juriu a acceptat această abatere de la spiritul critic. Eu știam că dacă ceva nu înseamnă spiritul critic, atunci unanimitate nu înseamnă. Mircea Martin, Al. Cistelecan au acceptat așa ceva. Și, Dumnezeule, sunt prima linie a criticii literare a acestei țări. Încep să mă felicit tot mai tare că am plecat din țară într-un fel de tristețe. Încep să mă felicit și pentru faptul că nu sunt în topuri, că nu îmi sunt citite cărțile cum trebuie, că nu le menționează nimeni când apar. Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

Niciun comentariu: