vineri, 23 ianuarie 2015

Inflamarea textului spre realitate

Am citit textele importante, ale confraților de literatură, despre situația Premiului Național Mihai Eminescu, Opera Omnia. Nici nu am folosit până acum această specificare, deoarece omniștii au acaparat toată discuția, făcându-i invizibili pe cei cu opera aflată la debut, și care, poate, meritau un licăr de vizibilitate, dacă nu chiar poate ar fi trebuit să aibă o opinie în legătură cu premierea lui Gabriel Chifu. Păreau mai îndreptățiți, în orice caz, să spună ce cred, decât cei care vor să ajungă ei în acele scaune cu orice preț. Era mai mult în joc viitorul lor decât al lui Florin Iaru, cu care lucrurile sunt clare. Și care are onoarea de a fi printre foarte puținii nebuni lucizi de azi. Când lucid, când semnatar. 

Așa cum textul lui Dorin Tudoran, Un software numit natura umană, mi s-a părut, de departe, cel mai corect, cel mai absurd mi s-a părut a fi al lui Radu Vancu. Când Criticul compromite Critica. Și, la pachet, Uniunea. Ca și în cazul textului pedant și cu dintele semnalării fugare (negative) în compendiul lui Manolescu, cel al lui Komartin, Radu Vancu face aceeași greșeală: se revoltă când e îndreptățit să se revolte, dar revendicările și felul în care pune problema basculează în cu totul altceva. Oricine va citi textul lui Komartin peste 20 de ani, fără să citească nuanțările celorlalți, va fi convins că e o revendicare de vârstă. Ceea ce și e. Să ne reîntoarcem la textul lui Radu Vancu:


"Începând de alaltăieri, dl Gabriel Chifu este așadar „cel mai avansat teoretic și mai influent poet român de după al doilea război mondial” – fiindcă așa spune Mircea Cărtărescu că ar fi Mircea Ivănescu. Al cărui egal, iată, prin decizia lui Nicolae Manolescu, dl Gabriel Chifu tocmai a devenit.

Gabriel Chifu este, de alaltăieri, egalul lui Gellu Naum. Fiindcă amândoi sunt laureați ai premiului Eminescu, firește. Unul dintre cei mai mari profesori postbelici, Ion Vlad, îmi spunea cândva, cu pasionalitatea care-l caracterizează și la 80 de ani, că Gellu Naum e poetul nostru fundamental, mai poet chiar și decât Eminescu. Prin premiul Eminescu, Gabriel Chifu a ajuns și el mai poet decât Eminescu."

Nu vreau să reiau ce a spus Dorin Tudoran, că dă bine pe hârtie, așa, ca un baroc în foaie, nicidecum ca o realitate a simetriilor, un premiu nu e un scor de 1 la 1 cu un mare poet anterior. Deși, în termenii aceștia fotbalistici se gândește, din păcate, cu toată universitatea de subtext. Și încă ceva. Înțeleg foarte bine ce a însemnat Mircea Ivănescu pentru Radu Vancu, contribuția sa la redescoperirea poetului e una remarcabilă și de neignorat. Dar tocmai de aceea mi se pare că Mircea Ivănescu nu avea ce căuta în silogismul pueril al lui Vancu, observat foarte bine de Dorin Tudoran. Pentru că o subiectivitate de acest tip aduce o fisură. Decredibilizează. Cam la fel ca jenantele deraieri ale lui Ion Bogdan Lefter spre târgovișteni, când vorbești despre orice altceva cu dumnealui. Să nu ducă la un eșec de acel tip, spun.

Nu revin asupra caracterului demonstrat de Nicolae Manolescu.  Pe lângă caracterul dumnealui, câți bani ar mai trebui să pun ca să iau o Dacie nouă?

Niciun comentariu: