miercuri, 21 ianuarie 2015

Câteva idei asupra cărora merită revenit

L-am acuzat pe Nicolae Manolescu de compromis critic înaintea altora, arătându-i și meritele, enorme, mult mai mari decât dezertările de la principiu. Când am afirmat că în Istoria critică a literaturii române și în compendiul ei anecdotic Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc au pătruns autori ca Gârbea, Chifu, Vlasie, adică aparatnicii și editorul (ca în commedia dell’arte) - asupra cărora planează suspiciuni de merit – chiar și judecând cu logica folosită de critic în tratarea celorlalți scriitori – mi-a scăpat din vedere un aspect: acela că noi putem observa azi alăturarea frapantă de autori valoroși și autori față de care criticul își plătește datorii omenești tot grație unui merit al lui Nicolae Manolescu. E meritul de a fi avut curajul să scrie o istorie precum aceasta, supusă flagrantului vieții. De la unii critici care se ridică acum împotriva lui pare că nu te poți aștepta nici la atât, întrucât nu li se vede încă structura. La ce să te raportezi când le citești cronicile? – e foarte adevărat ce spune Nicolae Manolescu – de un prezenteism periculos actului critic. Dacă un critic nu are o carte fundamentală (și de care să se îndoiască el însuși din considerente imunitare) și se manifestă numai prin cronici, raportarea la un nucleu lipsește. Și  astfel se creează un fel de manierism. Au tot timpul din lume să își scrie cărțile fundamentale, e adevărat, dar defectele lui Nicolae Manolescu, cel puțin cele care implică o fluctuație umorală neplauzibilă, sunt vizibile datorită clarității de perspectivă. Clasicizării, cu alte cuvinte. Și, e drept, critica se clasicizează nu mai repede, ci mai definitiv decât alte genuri pentru că ulterioarele ei redescoperiri sunt dificil de smuls epocii istorice. Faptul de a nu avea greșelile lui nu îi face pe ceilalți critici să nu aibă, probabil, unele mai mari. Doar că, e drept, nu pe bani publici. Ele încă nu se văd pentru că nu e ora bilanțului, ci doar ora reglării de conturi. A fi tânăr nu reprezintă un merit, a fi tânăr nu e o tipologie (tot ca în commedia dell’arte), ci o gratuitate. Un termen superfluu sub raport critic, fără valoare. Desigur, însă, vârsta e un depozit de mentalitate, doar că nu depozitul contează, ci tocmai mentalitatea. Nuanța aceasta pare să scape discursului public al multora, în aceste zile. Eu personal sunt membru al Uniunii Scriitorilor de la 19 ani și, dacă nu mă înșel, cred că sunt cel mai tânăr membru din istoria acestei instituții.  Și cred că președintele ei, domnul Nicolae Manolescu, ar trebui să își dea demisia. Dar nu pentru că e bătrân, ci pentru că e incorect. Pentru traficul de influență practicat în formă continuă de ani de zile.  Dacă ar fi cineva care să mizeze pe tinerețe, și ar putea să o facă, acela eu aș fi. Dar cred că e un argument nesimțit și, cum am spus într-un articol precedent, o idee preconcepută pe care nu am găsit-o (culmea) la Nicolae Manolescu, ci tocmai la Claudiu Komartin. E o idee la prima mână, nedigerată. De aceea, criteriul vârstei e grosolan și neigienic. Ca dovadă, critici semnatari ai protestului, Paul Cernat (critic foarte bun)  și Mihai Iovănel (care nu a semnat protestul) au început pe facebook să bălăcărească versuri ale lui Gabriel Chifu, e adevărat, versuri slabe, dar nu asta ne interesează acum. Orice autor are și versuri proaste. Inclusiv autori cu premii infinit mai mari decât cel pe care l-a luat, pe cumetrii, Gabriel Chifu. În acest moment, când faci asta, nu mai ești semnatar cu opinie în nu știu ce listă, ci undeva mai jos. Nu era despre igienă vorba? Așa ceva nu se face. Dar, în inerția facebook, te ia valul. Te ia wall-ul. Ei bine, dacă ești un critic adevărat, te abții. Dintr-o mare amorfă i se pot vedea greșelile lui Nicolae Manolescu tocmai pentru că e deja clasicizat. La ceilalți, oricare ar fi părerea lor, există numai iluzia perspectivei. Nici măcar ei nu au un relief asupra scrisului lor. Pentru asta e nevoie de o sinteză, iar unii au numai umori momentane. Pentru a scăpa de această iluzie a perspectivei, cred că trebuie să ne citim pe noi ca pe o străină gură. Fericită formulă în acest război al facebook care e, de fapt, oralitate în scris.

Niciun comentariu: