sâmbătă, 12 iulie 2014

Sistem

I.

Poți să cazi în sexism, poți să îți bagi asfalt în venă, să înțelegi omul e mai greu așa-cum-e! Nu în plus, nici în minus. O câmpie o iei drept câmpie. Ia omul drept ceea ce e și nu-l judeca. Nu e vorba de toleranță, nici de superioritate, ci, poate, puțin mixat, e vorba de Tolstoi care la bătrânețe umbla în haine de mujic și se simțea bine printre oameni simpli. Ei, dacă prinzi la tinerețe firul ăsta e foarte posibil să te ia de nebun. Dar ce contează? În liniștea ta tu înoți răcoros-fericit. Ți s-a desprins o pieliță de pe inimă și pare că nu mai ești întreg? Foarte bine, e numai un voal de baldachin la Marea Neagră, pe plajă, în singurătate și departe de isterie. Îți aduce răcoare în inimă și o tonifică. E un antisentimentalism totuși foarte sentimental. E rezistența. Nu trebuie să dai zece ture de stadion pentru asta.

II.

Lasă trebăluiala să marginalizeze, cocori cu mină să îți treacă prin ficat. Faber-Castell. E degeaba și să faci copii. Imaginează-ți-i în apa minerală pe care o bei, leagănă-i în bule. În câteva secunde va trece iluzia. Nu au timp să picteze pe pereții gurii apeluri cu taxă inversă, nici șosele pe după dinți, transcanine. Ce poți face e să tragi linia de total, să o faci bară de bătut covoare și să bați numai carpete din holuri: acolo e spațiul unde nimeni nu e el, unde crește troița măștilor, hormonul de fățărnicie.

III.

Curate animale ies la lumină de pe șosea. Un câine jigărit căruia i s-a dat în cap, cu un dinte ca un led scos în afara gurii, îți arată că prinde bulgarii singurătății sale. Mai încoace de Varna. Luată.Vidinul, și el, cât de cât. Un all-inclusive în câine. Cu autocarele e mai greu, auto-Carele ești mai înainte de toți sfinții. În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, Amin. Dar, totuși, acest câine poate umbla, are o glandă care secretă drum: să tragem trei scaune la ea, cu lăcomie, să ne umplem burțile și căciulile. Apoi să ne descheiem la curele. Nu sunt din pielea aceluiași animal, nu s-au găsit. Lazarov a murit, nu mai scrie cu zahăr. Suntem numai noi aici niște popi care scriem cădelnițe cu vată de.

IV.

Pentru că se cade. Pentru că a înțelege omul îl putrezește mai greu. Și umple cu celule stem revolverul. Apoi îl duce în filmele cu pac-pac ale lui Nicolaescu. Să nu se omoare, să nască numai pistruiați și să se iubească între ei, să unească punctele, să le dea universuri în care să fie mai buni. Cine s-a înghesuit la nefericire? Unii zâmbesc larg și zâmbetul lor are monetărie la capăt. Dar, în semnătura lui Isărescu, niște mineri n-au terminat de săpat. Vor da de lumină, îl vor găsi pe Dumnezeu necrozat în facticitate, ultimul om numărabil, înfășurat în velințe de nori. În piele opărită de roșii. De vară.

Niciun comentariu: