joi, 1 mai 2014

Rameau- Debussy. O lectură



               Știm că nu numai operele de cultură în sine fac cultura, ci și întâlnirile ei de reglaj, băile ei de imunitate, de negare a absolutizării și de mediere: polemica lor indirectă nu e una ambiantă, ci e una care poate produce în receptor prospețimea cutremurătoare a actualului. De ce cutremurătoare? Pentru că modifică, întoarce din drum, schimbă. Alăturările culturale sunt, într-un anumit fel, precum ciocnirile de cuvinte care forțează limba și o aruncă în inefabil. 

            A apărut recent compact-discul Rameau Debussy al Alinei Azario (NDR kultur/A&A Records classical), prima ieșire pe piața de discuri a tinerei pianiste. E și un disc care intră pe piața ideilor. De ce spun asta? Pentru că aduce o întâlnire pe care aș califica-o ca fiind, dincolo de una muzicală, una hermeneutică, o relație. În interpretarea ei, de un șarm și o prospețime aparte, pot fi ascultate Nouă suită de piese de clavecin în la de Jean-Philippe Rameau, al doilea caiet de Preludii de Claude Debussy, precum și un unificator de relație, Hommage à Rameau de Claude Debussy. Dar legătura dintre Debussy și armonia marelui Rameau există încă dinainte ca adagiul omagial să apară, ea există puternic printr-o așezare specifică teatrului. 
             Alăturarea Rameau Debussy e una dintre cele mai fericite pe care mi-a fost dat să le aud. Și interpretarea e una pe măsură întrucât, pe lângă că reușește să exprime interpretul, pune înțelesul în acord: în armonie. Piesele comunică extraordinar de percutant. Nu se susține preconcepția că ascultarea unui CD denaturează realitatea muzicală a unui recital sau concert live. E o falsă pudoare a unui timp trecut, pe care îl cred depășit nu numai în cronologie, dar și în idee. De fapt, chiar această interpretare îmi confirmă acest nou înțeles. Îmi permit remarca ascultând-o și live pe Alina Azario, cu aceleași piese.
             Efectele de teatralitate, chiar de dramaturgie – întrucât se află în textul originar – sunt vizibile mai peste tot: dacă în splendida piesă a lui Rameau Les Trois Mains există iluzia celei de-a treia mâini, nu pian la patru mâini, cum ar fi o punere în oglindă, ci la jumătatea distanței dintre două mâini și patru – fapt fabulos de teatralitate a barocului, care vehicula mai degrabă adevăruri pline! – avem la Debussy primul preludiu Brouillards care lucrează cu o iluzie similară (la ambii reperabilă în titlu, cu un programatism, totuși, discutabil, întrucât Debussy așază numele la sfârșit, ceea ce ambiguizează opțiunea de teză a muzicii.) În relația acestor complexități, unele mai audibile, altele mai tehnice, forța pianistică rămâne constantă cu sine și nu are ezitări. 
         Nu stă în mâna oricărui pianist să exprime și să dezvolte relația dintre Les Trois Mains și Brouillards fără să atenteze la integritatea sonoră și emoțională a fiecărei piese  în parte. Și mai ales să dea sentimentul că nu Debusy îl recuperează pe Rameau, ci că ambii se recuperează reciproc. În sprijinul acestei observații, mă voi folosi - și aici introduc termenul lectură - de un fapt pe care mi l-a dezvăluit tocmai tehnologia, adică ceea ce unii invocă drept agent de denaturare a muzicii reale din sala de concert unde acustica e un fel de chip prerafaelit fără de care nu se poate.
            Unele programe de citire a discurilor nu redau piesele în succesiunea lor totdeauna, ci, uneori, pe sărite. Track-urile contemporane ar părea că fac un fel de ghiveci hermeneutic redând o piesă de Rameau, două de Debussy, apoi revenind înapoi la Rameau. Teatralitatea aceasta involuntară respectă natura teatralității interioare a pieselor și a interpretării prin aceea că anume ce ar putea părea confuzie (ordinea așteptării e una, ordinea realității alta) sprijină relația. Nu m-aș fi gândit niciodată să îi pun la un loc pe Rameau și pe Debussy. Iată că Alina Azario s-a gândit și m-a provocat la o lectură fascina(n)tă, din care și redau câteva rânduri.
            Desigur că sursologia, biografismul, au și ele teatralitățile lor livrești, știm în ce l-a influențat Rameau pe Debussy, dar acum vedem (T.S. Eliot ar fi bucuros de alăturare) că și Debussy îl poate influența pe Rameau. Ascultând piesele intercalat, pălesc toate clișeele încadrării în curente și străvezi linii moderne în Courante a lui Rameau sau în variațiunile Gavotei sale. Apoi observi indici similari de temperament în La Triomphante și Feux d’artifice.  
           Când un disc e atât de inteligent creat ca structură încât are curajul să devină sincretic (precum un dramaturg care are încredere și în regizor și nu sufocă textul cu exces de didascalii) și să lase o fărâmă de nisip interpretativ în voia hazardului (a tehnologiei contemporane care intermediază), acea fărâmă nu îl zgârie citindu-l ci, uneori, îl face perlă. 
             Nu e perla semnul barocului? Nu definește ea spectrul?

Niciun comentariu: