duminică, 27 aprilie 2014

Vederea de la distanță

Rândurile ce vor urma nu sunt o distopie, nici o distorsiune a utopiei normalității, a utopiei recepției. Sunt doar o subiectivitate pe care mi-o permit. Un exercițiu de fler. Deseori necesar, dacă nu chiar fundamental, din când în când.

La București are loc, până în 11 mai, la MȚR, Sala Tancred Bănățeanu, expoziția Constantin Pacea. O retrospectivă.

Regretul meu este că, fiind la Paris, nu pot vedea expoziția, o cronologie a operei și a devzoltării unui artist pe care România nu știu câtă disponibilitate are să îl recupereze în patrimoniul ei. Sper ca, în acest sens, această expoziție să fie mai mult decât o expoziție. Cronologiile nu au în ele atât un determinism, o explicitare, cât un destin. Și în ele se vede unitatea și coerența de gândire mai mult decât într-o expoziție etanșă și oarecum selectivă. Revenind la canon, la autocanon - discuție veche, nu numai în literatură, ci în artă în general - nu spun că o expoziție a unui destin, o retrospectivă, nu retrospectiva se sustrage selecției, nicidecum, dar selecția e topită în identitarul structural imediat. De-rigidizarea (o retrospectivă) și o privire a expoziției fragmentar, intermediată de tehnic, se amortizează reciproc: adică privirea unei expoziții total neprofesionist (în orice caz neacademic).

Oare dacă antologia - opere alese - e baza unei selecții, selecția mea, ca privitor, e profesionistă sau nu? Mai corect spus, conține factorul de sens care să nu falsifice raporturile inițiale, ele însele în schimbare?

Îmi pun aceste întrebări cunoscând numeroși artiști plastici tineri români care au o expoziție permanentă pe facebook.  E o selecție, firește. Dar mă interesează selecția cui spune mai mult. A autorului e subiectivă, a receptorului e, de asemenea, subiectivă. Artiștii tineri o fac din lipsă de mijloace ale realității materiale, de multe ori, dar și din comoditate, din felurite preconcepții.

O expoziție reală, de anvergură, și al cărei extraordinar se vede și de la distanța internetului - dacă ai flerul și igiena să cureți recepția de tehnic, de vehicul - faptul că o vezi fragmentar îi schimbă doar umoarea, nu fundamentele - o cronologie, ajunge în cronologia facebook ca un fapt de geometrie: o perpendiculară. Intâlnirea aceasta se cheamă recepție într-un fel, dar cu rădăcinile schimbate. O întâlnire fără măselele de minte. Dar, totuși, nu o întâlnire afectivă.

Cronologiile vieții/artei sunt, firește, mai lente decât cronologia faptului divers a facebook. Dar undeva au un punct de convergență și prin faptul că expozițiile au o durată de timp fixă. Din păcate, în cazul expoziției domnului Pacea, redusă.

Roland Barthes se referea în anii 50 la un spectacol al lui Barrault cu Livada de vișini punându-și problema în ce măsură era nu receptat cutare sau cutare actor, ci în ce măsură el chiar juca. "M. Pierre Bertin ne joue pas Gaiev, il joue Pierre Bertin- jouant- Gaiev." Găsesc importantă remarca sa, nu onorantă pentru spectacolul în sine, dar remarcabilă pentru observație.

Așa și eu încerc să curăț din spectrul toxic al internetului ceea ce văd pentru a mă bucura de fragmente din expoziția acestui pictor extraordinar. Nu sunt un naiv, e greu să susțin asta nevăzând expoziția, dar am credința că O livadă de vișini rămâne o livadă de vișini chiar dacă Pierre Bertin îl joacă pe Pierre Bertin-jucându-l-pe-Gaiev. Chair dacă se aude toporul de final al reducerii perioadei de expunere. O retrospectivă nu e o livadă. O retrospectivă e livada. Decalajul, funcția impură nu falsifică aici recepția, ci o acutizează.


Dacă sunteți în București, ar fi mare păcat să nu vedeți expoziția. Ați rata ceva esențial.





Foto: sursa:https://www.facebook.com/ConstantinPacea






Niciun comentariu: