luni, 24 martie 2014

Câte ceva despre Salonul de Carte de la Paris, ediția 2014

Două zile la rând am fost și eu la acest prestigios eveniment. Două din patru. Și sentimentul a fost unul destul de modest. Cum modest a fost și standul României. Desigur, nu avea nimeni pretenții să fie precum cel de anul trecut, când România era vioara întâi, elementul solist chiar. Anul acesta a fost anul Argentinei.

Standul României parcă s-a petrecut într-o nucă, într-o înghesuială strict românească. De câte ori am trecut pe acolo (nu rezistam prea mult să aud inflamările patetice ale unora dintre vorbitori, cu toate că microfoanele erau în surdină) nu am văzut picior de străin în public. A venit un student și a căutat un manual să învețe limba română. Nu a găsit. A plecat.

Au fost și momente de deschidere, câteva, cu câțiva străini la prezidiu, dar insignifiante în economia generală a evenimentului. Tot publicul era român. Iar scopul ar trebui să fie, cred eu, exact opus. Aerul acesta  nu s-a simțit deloc anul trecut. Acum parcă ne-am reîntors la circuitul închis al apei într-un calorifer, ca să spun așa. Dar asta nu prea încălzește.

Cărți puține, epurate, înghesuite. Am cumpărat Versuri de Mircea Ivănescu, frumosul volum antologic apărut la Humanitas, dar am cumpărat exemplarul-poștă, puțin rupt și ciobit, sub ochii stângaci ai vânzătoarei care mă amăgise că îmi aduce din depozit un exemplar nou. Dar de unde? Aduseseră doar două exemplare din această carte. Două cu totul. Și una se vânduse. Două? Da.

Partea noastră de show era un selfie. Apropo de asta, am văzut la standul Editurii Vinea, a lui Nicolae Tzone (care mi-a plăcut și care a putut face aproape cât celălalt, oficial - nu e puțin lucru, din contră!) un tip care se filma cu propria cameră. Probabil va culege în țară laurii. M-am bucurat că i-am întâlnit pe Anca Mizumschi, pe Florin Caragiu și pe Mircea Martin, cel mai corect în luările de cuvânt critice. Unii dintre ei veniți în nume personal.

Pe lângă câțiva scriitori incontestabili și pe care aș vrea să îi văd la oricare Salon de Carte, ce doare e că se simte, mai mult decât valoarea, clientela. Și asta n-o spală nici temele franceze și nici autosuficiența de clan.

Niciun comentariu: