sâmbătă, 12 octombrie 2013

Un dor la el acasă

Am constatat pe pielea mea că un dor e la el acasă doar când tu nu ești acasă, când ești printre străini. Azi, când se poate pleca oriunde, când exilul nu e penibil doar când e în propria ta țară, când devine o tragedie, participăm la o punere în rost. Aveam cândva în mână un pahar de șampanie plin și cu cât îl goleam el se odihnea. Cred că venise pe jos de departe. Îi simțeam oboseala mai mult decât revelionul. Efortul toreador al șampaniei e nu că e strânsă-n talie, ci în semnificație. Șampania e o băutură surdă, e un vacuum, un gol în reprize. Cehov îi dedică o nuvelă scurtă, o nuvelă manifest. Eu nu am la mine decât un dor la el acasă în greutatea piciorului acelui pahar, ca Rimbaud, cu un singur picior. E și o barză e și o dărâmare pe un fotoliu, e și o un discurs franciscan. Băutură lirică, sifon liric. Aș distila-o prin pragul de casă, prin lemnul ăla boțit, tocit de atâtea picioare câte iei în fund o viață. Lemnul ud e dulce, lemnul ud trăiește și capătă o culoare de anumite vitralii. Cele din Târgu Mureș, cele din Cluj. Cele din orașele în care aș vrea să fiu acum. Orașe pe care le iubesc și orașe în care mă simt cel mai bine. Paharul s-a așezat pe un fotoliu și a început să îl doară genunchiul masiv, de văduvă. Mă privea ca un ochi. Rotula, în spate, sfredelea, rula un film, un alb-negru duplicat (trăim în anexă?). Astăzi e soare-n dau, nu soare-n cer. Ceva se schimbă în disponibilități. Dacă ți-ai lua acum ceva pe umăr și să pleci, ar fi etc. Acolo încap toate, rucsacul nostru latin în care de fapt intrăm cu toții ca în poșetele femeilor care au  de toate și când își caută rujul fac arheologie. Oboseala e și ea acolo. Oboseala, relaxarea obosită, relaxarea împlinită. Pe străzile Parisului am văzut cândva un creier călcat în picioare. Tălpile l-au împrăștiat pe o arie de o sută de metri. Tot ce mi-am dorit atunci a fost ca acel creier să fi fost un dor la el acasă. Și tălpile să nu uite. Că nu calci în noroc alb, ci într-o disponibilitate aflată în delăsare. Puțin Târgu Mureș, pahar de șampanie spălat cu apă din Pocloș și contraspălat cu apă din Someș. Și apoi murdărit că privești, prin sticla lui afumată, soarele. Astăzi e soare-n dau, nu soare-n cer.
 
Un dor la el acasă te înlocuiește pe tine. Contumacia care se iscă. Unghia de la picior, groasă, care nu se poate tăia, a acelui pahar, e cea care te face să-l iei acasă. Nu-l poți lăsa totuși pe tavă. Aici vine lume bună, vin ambasadori, mahări toleranți. Ageamii de lavandă. Dar nu. Dress-code-ul nu prevede așa ceva, deci nu. În afara codului nu e nimic. Niciun manifest, nicio nuvelă. Nici măcar bare.

Niciun comentariu: