marți, 22 octombrie 2013

Un discurs obsedat

Gabriel Liiceanu practică, de ani de zile, un discurs obsedat. Anticomunist. Prin obsesie, și prin insistența asupra ei, e și el, să o recunoaștem, un fel de ideolog. Incomod îi e că nu e clar ideologul a ce, mai exact, este. Dacă ar fi avut o atitudine ca a lui Dorin Tudoran sau măcar cât a lui Mircea Dinescu, i-aș fi dat dreptate și aș fi fost de partea lui. Măcar Mircea Dinescu s-a opus ulterior regimului (și nu doar ulterior, căci o făcuse prin interviuri curajoase și înainte) prin satiră, nu printr-o solemnitate moralizatoare. Moraliștii, în general, nu plac pentru că isterizează realitatea printr-o anumită paloare a indirectului și a principialului. Deci, prin artificial. Apel către lichele (Humanitas,1992) e una dintre cele mai pline de ură cărți de după revoluție. E o revanșă provincială bazată pe ură, un impuls, justificabil și didacticist. Nu are nicio legătură cu restul cărților cu adevărat remarcabile ale acestui eseist și profesor. Nici măcar eseu nu poate fi considerat, ci un manifest, numai că broșat și dat în librării iar nu pe foi volante și aruncat din avionul, să zicem de Neptun, cu sacii. Speram să nu recidiveze cu o atitudine precum aceea, măcar în scris. A apărut Dragul meu turnător (Humanitas, 2013). Îmi vine în minte, în reflex, tonul Sfântului Augustin și, în paralel cu acest reflex, încerc să îmi dau seama care dintre cele două titluri ale lui Liiceanu e cel ipocrit. Cel acuzator, din 1992, sau cel din 2013, fals tandru? Ironia e facilă, nu ne vom referi la ea.
 
Gabriel Liiceanu rămâne consternat de faptul că turnătorul lui la Securitate, cel mai aprig - cum reiese din dosarele sale, spune eseistul - după revoluție, devenise acționar la Humanitas. La societatea comercială care luase naștere la inițiativa mea? se întreabă Gabriel Liiceanu. Da, domnule Liiceanu - dacă e așa cum spuneți, poate credeau și alții că au dreptul la ceva care, precum atâtea altele, au supraviețuit prin viraj, ca să nu spun prin virament. Și care nu s-au născut din spuma mării de iarnă a revoluției. Și dacă e să vorbim concret, cred că e o neconcordanță. Oare nu tocmai asta e democrația? Puterea de iertare și chiar dreptul egal de a fi acționari? Eu cred că asta e. Măcar pe același principiu (că tot ne place să avem principii)  - că regele României e astăzi un simplu cetățean cu drept de vot. Dreptul acela de vot e și dreptul acelui nefericit securist de a fi acționar, de a lua parte la o societate concurențială. Gabriel Liiceanu știe mai bine decât mulți ce înseamnă concurența. Conduce, după cum știm, cea mai importantă editură din România. Cu oameni competenți și extraordinari. Care o și fac, de fapt. Întrebarea aceasta a domnului Liiceanu, însă, neînțelegerea lui, îmi arată, mai clar decât toate discursurile sale, ideile intime despre democrație. Cum se ajunsese aici? E grav că avea acțiuni?
 
Eu cred că tocmai această lipsă de maturitate, nici măcar una de tip politruc, a făcut mult rău. Prin întârziere. Securistul acela a făcut un act la fel de liberal ca Gabriel Liiceanu, după revoluție. Unul a rămas, prin puterea operei, celălalt a dispărut, tot prin puterea operei. Unul nu înțelege liberalismul mărunt, poate inconștient, poate de căpătuială, dar exemplar, și cu un anumit instinct vital, al celuilalt. Securistul s-a emancipat repede și a pierit. Liiceanu, prim între cei emancipați, își pune întrebarea cum și-a permis licheaua să se emancipeze? Dacă Liiceanu își pune așa problema nu face decât să justifice prin propria persoană tipul de democrație înfloritoare în care se scaldă România de 24 de ani. Iată de ce prefer satira dinesciană.

Niciun comentariu: