joi, 3 octombrie 2013

Francesca

În România, presa nu mai e de ani buni cum trebuie să fie, părtinirea și afilierea au devenit nu numai fapte evidente ci chiar fapte pe care, dacă nu le iei ca atare, devii un caraghios. Vei fi izolat și îți vor pune eticheta nebun spre a distrage de la tine orice atenție. Eminescu e cel mai clar caz. De atunci nu s-au schimbat prea multe.
 
Nu mai există nicio jenă pentru a face din presă o manea. De ani buni. Înainte, măcar, se mima bine. Societatea e intoxicată cu manipulări aproape în aceeași măsură de jocurile presei precum e de incompetența politicienilor. Asta într-o lume deja bolnavă în care imaginea contează cât fapta. Și fără nuanța că presa poate schimba ceva. Fiecare are felia lui de adevăr, a realității. Fiecare îmbrățișează o meserie.
 
Ciudat tablou de epocă: vremurile potestelor Roșia Montană, în care venirea studenților în București, la 1 octombrie, poate revitaliza ceva și poate fi decisivă. Vremuri în care suntem intoxicați cu știrea venirii minerilor la București, știindu-se că orașul a dus mult pe cortex mineriadele postdecembriste. Un tablou cu Mândruță și ceva Gâdea. Cu piei de câini și o revistă numită Libertatea, ea însăși ca o piele de câine.
 
Pe fondul acesta amar, Francesca Belea, din Târnăveni, o fată de o frumusețe ireală, devine studentă în anul I la Jurnalism și Științele Comunicării, în București. Generația care ar putea schimba ceva. Prin puritate, prin reîntoarcerea la o presă normală, una  care se face prin refuz și prin schimbarea mentalității.
 
În prima zi de facultate, la 1 octombrie, Francesca a fost lovită de o mașină condusă de un șofer beat pe o trecere de pietoni din capitală. Un accident, o poveste cu un puternic contur simbolic. A ajuns la spital cu leziuni în zona capului și a murit în timpul operației. Veți zice că e un caz prea trist și fără legătură cu presa. Fără legătură directă, desigur. Putea fi oricine în traseul acelui șofer. Putea fi oricine pieton.
 
Doctorii au făcut, probabil, tot ce le-a stat în putință pentru a o salva. Cred însă că o forță critică a presei, niște anchete de presă măcar, s-ar cuveni făcute. Poate din acest caz tinerii jurnaliști ai generației ei (care or să devină) vor înțelege ce importanță are presa făcută cu adevărat într-o societate a balamucului în care a rămas celebru un alt accident; când s-a mutat trecerea de pietoni mai încolo ca să facă scăpat un șofer. Acum nu a fost cazul. Acum e o moarte, probabil, ferită de cinismul uzual al impactului memorabil, din punctul de vedere al presei.
 
Probabil nu trebuie să devină o moarte un studiu de caz. Dar când inaugurezi astfel o generație de jurnaliști în formare nu poți să nu îți pui problema în ce măsură un subiect ca acesta face parte din realitate numai când te lovește personal. Și din existențialism numai când îl găsești într-o carte.
 
Mi-aș dori o presă care să aibă curajul să facă anchete, atât cât țin ele de genul jurnalistic, în spitale de pildă. Peste tot. Nu ca să răzbune un om, ci ca omul acela să se fi împlinit măcar prin cum se îngroapă tinerele fete: în rochie de mireasă. Pentru o nuntă în cer.

Dumnezeu să o odihnească pe Francesca! Viața e un ziar.

2 comentarii:

Anonim spunea...

A trecut cu bine peste operatie :). A murit dimineata in urma unui infarct.

Darie Ducan spunea...

Nu e adevărat.