sâmbătă, 7 septembrie 2013

Un gând la trecerea lui Petru Poantă

Probabil cel mai important lucru pe care ar trebui să îl învățăm de la cultura franceză e acela al echilibrului, al viziunii cerebral-relaxare, a privirii de ansamblu. Noi, în general, avem autori ai câte unei cărți, nu știm să tratăm autorii industriali, dar de certă valoare (Sadoveanu), în schimb, am văzut zilele trecute o colecție, în trei tomuri-gigant, a poeziei Annei de Noailles, la Paris, în uzul tipăririi normale. Când Simion are strădania să facă la Academie niște ediții de tip Pléiade, i se dă în cap și e supus inerentelor șicane, politicianismului abject - fie el și de politică editorială. Maturitatea unei culturi dă suma culturii sale prin înțelegerea, cât e necesar didactică, a faptului că a vorbi despre gusturi la nivelul ofertei și nu al cererii e o slăbiciune, un impas. Consider că e un fapt remarcabil a ataca opera unor scriitori cum e G.Coșbuc într-o epocă în care el începea -iată, a ajuns!, un autor de manual și un autor de prozodie remarcabilă. Eu cred că e mai mult de atât, dar trebuie viziune. Și până la urmă acesta e curajul critic adevărat, să scrii inovator despre autori care par șterși în epoca ta dar care au fundamentul depășirii posterității învinse. Sadoveanu, Coșbuc. Un exercițiu tulburător l-a făcut acum câțiva ani Andrei Terian, printr-o extraordinară carte despre G. Călinescu ( G. Călinescu. A cincea esență), dar încă acolo munca e cum e. Coșbuc pare, însă, complet pierdut viziunii contemporane. Nu chiar atât de pierdut ca Vlahuță, nici chiar atât de zglobiu ca Topîrceanu, însă un antropolog poet, un Dosoftei în armură laică,  deși uneori mai puțin interesant ca Dosoftei. Ar fi de revizitat de generațiile noi viziunea, căci asta înseamnă istoria, viziune, această poezie a imposibilului. Privită în natura ei cultă și idilică. E nevoie pentru aceasta de o înțelegere a literaturii în întregul ei și nu în schematisme și gust. Acum ceva timp, un remarcabil poet tânăr îi dădea, cu mâna luată de pe iPod, o palmă lui  N. Iorga, așa, în treacăt. O studentă de la litere spunea public că Eminescu e plicticos și sforăitor. Din clișee de acest gen ale lipsei de înțelegere a culturii ca întreg apare embrionul mediocrității de fond, pentru că uneori tocmai cei care ar trebui să aibă o prudență măcar a meseriei, din avânt tineresc, o uită. Și ele merg mai departe, ca fiind exemplare.
 
Cândva, demult, la lansarea cărții mele de debut, într-un orășel din Ardeal, a venit la mine o profesoară de limba română (cum se făceau cândva profesori, acum nu se mai fabrică!) urându-mi s-ajungi mare cât Coșbuc! Firește că am simțit decalajul dintre vârste și epoci, m-a bucurat urarea, nu mi-am permis să fiu într-o culpă de gust. Nu gustul conta, ci generația. Dar generația e cu atât mai puternică cu cât își ridică statutul prin opere, pe același subiect, cu care să discute de la egal la egal cu o alta. Fie subiectul chiar și Coșbuc.
 

Niciun comentariu: