miercuri, 4 septembrie 2013

Enescu anticazon

 
 
Festivalul Enescu e imagine? Festivalul Enescu e brand de țară? Înainte de a răspunde la aceste întrebări cred că ar trebui să luăm în calcul faptul că avem de a face cu niște oameni obsedați, ca să nu spun bolnavi, de propria lor imagine, ca apoi să o extindă și asupra suferindei lor țărișoare. Enescu nu e imaginea României, Enescu e imaginea lui însuși. Un grup pe facebook, gol-patriotard, se numește România este cultă. Nu. România nu este cultă sau incultă, România e un firesc în care coexistă și natura cultă și natura incultă. Până la urmă despre ce vorbim când ne referim la cultură? La învățământ? La educație? Alfabetizarea nu înseamnă Enescu. Alfabetizarea înseamnă Marșul măgarilor. Rapsodia 1 e (de fapt a devenit) imaginea României în sens propagandistic, în sens uzual, în sens etnic. Estetic, prefer Simfonia a treia. Dar aceasta e o opțiune personală, cel puțin, cel mult una de natură, de la ea poate continua discuția, dar și dacă ar continua ea nu ar face decât să arate că imaginea, propaganda, unidimensionalitatea, ca sursă, e greșită. Brandul, în sine, e mono. Cam cum fugeau ideologii partidului comunist când le spunea etimologia că partid înseamnă parte din ceva, nu întreg. Trebuie un Enescu simplificat, să îl facem brand. Ne trebuie o imagine, o emblemă. N-ar fi exclus ca acestă natură a fixității să fie o heraldică extrapolată, o boală de imagine matein caragialiană la care să se reducă toate puterile și toate însușirile - ele datorită ei și ea ca generatoare a lor. Doctrina cu adevărat liberală prin noi înșine nu se reduce la în noi înșine, asupra nouă înșine, ci își păstrează conductibilitatea (exact ca a apei sub curentul electric) pe care i-o dă tocmai concurența. Tocmai fuga de mono. Enescu a făcut el însuși un act de restaurare față de cultura română, o militărie benevolă și inestimabilă - cum ar arăta muzica românească dinainte de 1900 fără simfoniile lui de școală?  care, de când le-a scris știa că nu îl vor defini, ci doar că recuperează ce nu s-a făcut. Dar militarismul acela ingenuu și cu adevărat patriotic l-a făcut el, nu îl facem noi pe spatele numelui său. A merge să cânți răniților în spitalele de campanie pe front și să scrii apoi Simfonia a treia e efectul de zdruncinare sufletească de aceeași natură cu bucuria care a generat citatul folcloric în rapsodii: realizarea estetică e alta. Brandul, ca unidimensionalitate, mai are puțin și cade în ideologie. Un cotidian titra cu litere de o șchioapă România și compozitorul ei "absolut". Ei bine, tocmai absolutizarea asta e pericolul. În articolul respectiv, ghilimelele erau semnul unui citat. Dar cum ar fi dacă le-am vedea ca fiind semnul unei ironii? Exact acolo ar putea duce absolutizarea, în marginea cealaltă. Enescu nu merită asta. Nici măcar Wagner nu a avut parte de imaginea nazistă, lipită pe el - greoi întemeiată, totuși - cum riscă Enescu boala etichetei marketingului dacă nu ne vom opri din absolutizare. Un prim pas, de meloman digest, ar fi să observăm (mă refer la publicul neavizat) că a scris nu numai rapsodii, ci, înaintea lor, un extraordinar Octet pentru coarde, apoi o Soantă pentru vioară și pian memorabilă, simfonii de calibru și rezistență și câte altele. Imaginea și nu imaginile suferă de o încropire și de o direcționare, un nefiresc al lucrurilor și care devine manipulatoriu. Ca să vulgarizez puțin pledoaria mea aș spune că altfel vezi (dar altfel și este) un apartament prin care îți e purtată măcar o cameră video, ție, potențial cumpărător, decât dacă ți se trimit poze sterpe, regizate. Filmul e mișcare. Și muzica e mișcare. Reevaluare continuă. Eminescu nu e, de multe ori, cel mai popular poet român (ajung să aflu asta chiar de la studenți la Litere) pentru că prea se insistă pe o direcție a sa - acest prea e în nefirescul lui - fapt care îl îndepărtează. E vorba despre absolutizare. Un artist de condiția lui Enescu nu ar trebui să fie unul care să spele frustrări, ci unul pe care, prin civilizație, îl punem deasupra frustrărilor.
 
Nu avem civilizație. Și nici cultură. Enescu, din fericire, rămâne numai al lui. Singurul loc unde e mono. Aproape un preludiu la unison.
 

Un comentariu:

Anonim spunea...

jur ca esti bun!