duminică, 16 iunie 2013

A fi în stick

Sentiment de mare înstrăinare. A ignora începe să devină o voluptate. A-ți iubi țara ca și când ar fi o patrie livrescă e o sursă de nemaipomenită împlinire. Atitudinea lui Cioran mi-a părut mereu copilărească, prostească, stupidă, dar fiziologic o înțeleg foarte bine. E nevoie de o abstractizare.

Acum nu mult timp mă aflam pe un aeroport și priveam un cioban român cum își dă jos șerparul pentru că îi sunau la check-in cataramele. Era un țăran în sensul bun al cuvântului. Și-a dat jos fluiera și curelele. A trecut. L-a înghițit placenta, nebuloasa, frauduloasa patrie a aerului. E echilibru uneori să nu ai țară, să nu te legi de nimic. Să îți muți steaua într-o notă de subsol. Într-o citare, într-un ibid.

Orașul tău de naștere să fie ce mai găsești într-un burger cumpărat nici tu nu știi de unde, într-un dribling de avioane. Acolo, în carne, printre feliile de castraveți și ceapă ai făcut școala primară și ai ținut prima fată de mână. Mon Mec a moi. E o șansă de libertate să-ți poți duce țara în suflet, să-ți poți duce țara pe stick. Dacă tot se vorbește despre ratingul de țară la modul colectiv și deja banalizat, de ce nu ar încăpea țara particular pe un stick? Cu tot cu Basarabia și cu ce ne mai doare.

Până la urmă cu mintea iubim. Cu creierul și cu eficiența. Inima e o pompă și atât. Cu care își umfla Cioran roțile bicicletei când făcea turul Franței în timp ce colegii lui de generație învățau să moară în închisori. Literatura, romantismul au suprasolicitat-o prostește (ce ar fi ea fără infarct?). Dar asta e o problemă îndelung discutată.

Mă am chiar pe mine undeva pe stick. Dar oare stick nu e o legare? O lipire? Ce insulă ar mai rămâne insulă lipită de țărm?

Niciun comentariu: