luni, 14 ianuarie 2013

Student român la Paris

Cinismul e de multe feluri. Unii au mai multe degete de cinism la o mână decât cele cu care să mângâie. El nu e totdeauna strident, nu e totdeauna agresiv. E atât de periculos în  teatralitatea lui că, dacă nu ești atent, riști să te îndrăgostești de el și să îi duci pe cortex deșeul amintirii toată viața. Vezi presa voyeuristă, patriotică ostentativ și subordonată directeții. Îi vezi zilnic șăgălnicia și lipsa de curățenie. Nu te miră. J.N. de multă vreme mi pare un J.R. care ar și muri numai cât să facă petrol, apoi ar învia devălmășind bibliile, tibiile și celelalte moaște purtătoare de P.R. și scoțând din asta oarece profit. Sunt mizerii și mai publice de atât, remunerate mai abject. Cinismul față de tineri, cinismul cu copii, pedofilia imagistică e de multă vreme o problemă atât de soft încât aproape că ține de dialect, de excepție, de exotismul particular. Tineri noștri, olimpicii noștri, genialii noștri de care nimeni nu se ocupă, fundații peste fundații( naște-te din % și întoarce-te în %!), pârț corosiv.
 
A murit un copil olimpic, dintr-aceia cu aparat dentar, simplu, banal, un copil. Trebuie scotocit că era olimpic ca să aducem patriotismul în prim-plan, cel mai ieftin afront, cea mai tristă specie de cinic. A fi olimpic e nimic. Grav e că moare un copil. Dar cui să spui din presă că mor oameni cu adevărat geniali și, dacă nu au un pumn de imagine publică, nu contează, cui? Există o presă necrofoare, și nu cea mai de jos, cea de primă linie, ca un fel de surdină pe un pistol. Mori, dar să nu te știe vecinii. Din casa presei e ușor de văzut viața. Acolo olimpicii sunt buni doar înainte de vot, să aibă o funcție cetățenească, să bifeze vârsta, și la 1 Decembrie, să li se audă vocea patriotului naționale. Tinerii geniali sunt buni ca siropul de tuse între două-trei linșări mediatice, prin telefon.
 
De o vreme, cinismul public nu mai e cu cerșetorii care au împânzit Europa, e cu valori românești ostentative. Ar trebui să ne prindă pe drum ca pe maidanezi și să ne dea vaccin cu călușari celor care nu vedem un gest patriotic în a aduce tineri geniali prin studiouri, a-i plânge când mor pentru încă o grămăjoară de rating. După acest fast îi ajută cineva? După această geampara în contul suferinței lor? Reportaje, două zile de dezmăț în presă, flori acasă, puțină bârfă în oraș umplută, ca pralinele, cu un confuz amalgam ură viscerală-admirație. Studenți români în afară, în lumea universitară, unde, de obicei, sunt buni sau foarte buni. Acolo cine are grijă de ei? Cine se preocupă să fie fericiți? Ei și familiile lor. Dar e normal, e absolut normal.
 
Repet întrebarea: cine are grijă de studenții români? Cine îi ferește nu de moarte, ci de cinismul necrofor generalizat? Constantin Brâncuși, un oarecare student român la Paris, afirma "La Paris am dus-o greu la început. Uneori mă țineam de pereți să nu cad. De foame, de boală. Îmi atârnasem deasupra patului pancarte pe care îmi scrisesem sfaturile ce mi le dam singur în clipe de îndoială." Unul dintre sfaturi era : "Nu uita că ești artist! Nu-ți pierde curajul, nu-ți fie teamă de nimic, vei ajunge la țel! Să creezi ca un zeu, să poruncești ca un rege și să muncești ca un sclav!","...oltenismul nostru cobilițar m-a salvat de la inaniție pe străzile Parisului.". Acest om nu a ajuns niciodată mare. S-a ratat ca artist. Dar a crezut în el. Important e să crezi. Speranța e cel mai nobil sentiment al uomului.
 
Desigur, cinismul nu vede unde trebuie. El crede că anticorpii sunt maladivi. Dacă citezi un student, ai un argument. Restul e îmbrobodeală. Dar are un merit: îl poți folosi ca să înjuri sistemul de învățământ, guvernul și ce îți mai place ție. El rămâne neglijabil. O, mori, Horațio!
 
 Încă n-ai murit?

Niciun comentariu: