luni, 16 aprilie 2012

Dialog cu poetul Nicolae Băciuţ

<...Am început să susţin recitaluri sub genericul “Pe unde umbli poezie?” (...) am simţit cum îmi cresc aripi. Am susţinut zeci de astfel de recitaluri, devenind agent de promovare a poeziei. Spusă într-un anume fel, alegând poeme de calibru, mulţi (re)descoperă poezia.>

                                                                                                Nicolae Băciuţ





-Care a fost momentul în care în care aţi avut primul contact cu literatura?
- Primele lecturi, primele cărţi pe care mi le amintesc, chiar în puterea fâşâitului filelor răsfoite, pe care-l aud şi acum, ca pe o adiere dinspre copilărie, sunt din seria O mie şi una de nopţi, apoi Baronul Münchausen, cărţi pe care fratele meu, Grigore, le primise ca premiu (I), la şcoală. Au fost pagini pe care le-am citit, unele, sub pătură, la lumina lanternei, după... “ora stingerii”.
Dar prima întâlnire cu literatura i-o datorez unei surori a tatălui meu, mătuşa Saveta, care rămăsese văduvă de tânără, iar eu eram lăsat să-i mai ţin de urât, dormind la ea, iar înainte de culcare, îmi spunea balade. Le ştia pe de rost, deşi, draga de ea, era neştiutoare de carte. Parcă o aud şi acum spunându-mi, cu glas grav, Balada lui Pintea Haiducul, Balada lui Toma Alimoş...
Literatura a fost pentru mine, de la început, şi poezie şi poveste.
Eram fascinat de poveşti, şi-aici îi datorez foarte mult lui Petre Ispirescu, prin care am intrat în lumea basmelor, ca apoi, prin Al. Mitru să intru în Legendele Olimpului.
În această lume fabuloasă, a intrat şi Spartacus, graţie unui vecin, Grigore Măgheruşan, profesor de istorie, care îi dădea cărţi fratelui meu, şi, fireşte, nu-mi scăpa nici mie nici una.
Cum în Chintelnicul meu nu era bibliotecă, pentru a împrumuta cărţi de la bibliotecă, din Şieu Măgheruş, centrul de comună, băteam o cale de aproape 8 km dus-întors.
Pare dintr-un alt secol, mult mai îndepărtat, când, de fapt, de-atunci n-a trecut nicio jumătate de secol.
Mi-am hrănit nevoia de imaginar din literatură, deşi realul copilăriei mele a fost fabulos.
 -Hâzii, tradiţie spectaculară din Chintelnicul dvs. natal, credeţi că arată naşterea ca mască, fiind în preajma Bobotezei, sau e poarta prin care din real se intră direct în ficţiune?
- Sunt tot felul de teorii legate de „Hâzii” de la Chintelnic, într-o intersectare a sacrului cu profanul.
   Copilul din mine a perceput fascinaţia măştii. Pentru că arta „hâdului” era să se mascheze, să-şi modifice şi vocea încât să nu fie recunoscut, să fie personaj. Deconspirarea, recunoaşterea însemnau alungarea vrajei, eşecul rolului. Pentru că mascarea însemna intrarea în rol, individual sau în grup. „Monoloagele” hâzilor aveau frumuseţea lor, grupurile de hâzi făceau mici spectacole de teatru popular, legat de nuntă şi înmormântare, cu miri şi nuntaşi, pe de-o parte, cu bocitoare, cu întruchiparea morţii. Măştile hâzilor nu se doreau frumoase, ci „hâde”, urâte. Măştilor de pe faţă le spuneam „obrăzare”, care erau desenate cu chipuri umane, având orificii în dreptul ochilor şi gurii.
Cele mai înspăimântătoare măşti erau însă cele în care feţele erau acoperite cu o mască de făină albă, iar dinţii erau confecţionaţi din cartofi. Erau măşti hidoase, care înfiorau, iar rânjetul cu dinţi de cartofi era copleşitor.
Copiii nu „umblau cu hâzii” foarte mult, seara, pentru că veneau apoi cetele de tineri mascaţi, care îi băgau în sperieţi, îi fugăreau, îi trânteau în zăpezi – şi, Doamne, ce zăpezi mai erau!
Spre miezul nopţii, venea rândul celor în vârstă, femeile se mascau mai ales ca să inspecteze, să vadă cum sunt aranjate interioarele de sărbători... Ordinea şi curăţenia neglijate puteau deveni subiect de vorbe de ocară. Şi cum altfel decât mascat, se putea intra într-o casă, mai ales când existau interese, fiind permis „controlul”.
Cum s-a ajuns ca acest obicei să preceadă ziua Bobotezei, nu ştiu. Hâzii mai umblau şi în ajunul Anului Nou, dar atunci amploarea era mult redusă, în schimb, în ajunul Bobotezei, vuiau uliţele de „hâzi”.
„Hâzii” mi-au oferit primele întâlniri cu teatrul, îi includ şi pe ei printre cei care mi-au înlesnit întâlnirea cu literatura, descoperirea literaturii.
 -Ce cărţi v-au marcat la diferite vârste? Aţi constatat vreodată că acest canon se schimbă cu vârsta?
- Prima carte care m-a marcat ar putea fi Un om sfârşit, romanul lui Giovani Papinni, şi  apoi Punct contrapunct, de Aldous Huxley, în anii de şcoală bistriţeană, ca şi Moartea unui poet, documentarul lui Gheorghe Tomozei, despre moartea lui Nicolae Labiş. Ca, pe sfârşit de liceu, să mă întâlnesc cu Starea poeziei, cartea de început de clasicizare a lui Nichita Stănescu.
În facultate, la Cluj-Napoca, Crimă şi pedeapsă, capodopera lui Dostoievski, citită cu arta lui Liviu Petrescu, profesorul meu de literatură comparată, m-a adus într-o stare de nestăpânit/necontrolat. Câteva luni la rând, aproape noapte de noapte, mă visam Raskolnikov. Vă imaginaţi cum era trecerea de la vis la realitate !
Apoi, marile cărţi, marii autori au venit în valuri, graţie, în primul rând, lui Liviu Petrescu, până a ajunge, în primii ani de la Vatra, să-mi impun ca lectură o carte pe zi. Pe cont propriu.
După cărţile jalon de la început, am intrat în labirint.
Când mi-am antrenat nevoia de dialog, în primii ani echinoxişti, am trecut prin convorbirile lui Eckermann cu Goethe.
Ca apoi să ajung la duhovnicul meu literar, N. Steinhardt.
Fiecare carte e o treaptă, pregăteşte „zări şi etape”. Cu trecerea timpului, se insinuează tristeţea că atât de puţin din ceea ce ar trebui citit poate fi citit, că atât de multe cărţi rămân necitite, că atât de multe relecturi au fost amânate şi n-o să le mai vină rândul, deşi e atât de ademenitor să testezi cum sună Crimă şi pedeapsă la 56 de ani...
Fiecare vârstă, cu lecturile ei, ca să fiu punctual pe întrebarea dv.
-Cum consideraţi, să numesc aşa, extravaganţele lui N. Steinhardt faţă de poezia lui Geo Bogza, de exemplu? Le numesc aşa, raportându-mă atât la imaginea sa din timpul vieţii cât şi la cea postumă, imagine atunci de retras din cauza regimului politic, iar ulterior morţii, una aproape exclusiv solemnă.
- Cartea despre  Geo Bogza, publicată în 1982, are ca subtitlu: “un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului”. Probabil că a scris această carte la Mănăstirea Rohia, unde se stabilise în 1979, după ce în vara anului anterior stătuse o perioadă acolo, iar în 1980, fusese tuns în monahism de episcopul Iustinian Chira. Acolo rânduise şi cele vreo 23000 de cărţi ale bibliotecii.
Cum a ajuns în “babelul” cărţilor de la Rohia să stăruie asupra lui Geo Bogza nu-mi explic. N. Steinhardt nu avea prejudecăţi, chiar dacă avea... incertitudini, doar cartea din 1980, prima după peste patru decenii de tăcere editorială (texte originale, altfel a mai publicat traduceri), se numea Incertitudini literare, iar ultima tipărită în timpul vieţii, în 1988, se numea Prin alţii, spre sine. Cred că a găsit o cale spre sine prin Geo Bogza. Sigur, poate părea paradoxală opţiunea sa, mai ales că poezia de tinereţe a lui Geo Bogza era cumva... nepotrivită pentru condiţia monahală a lui N. Steinhardt. Poate era o formulă subversivă de a elogia nonconformismul, omul revoltat, în plină agonie a fariseismului, laşităţilor, trădărilor şi... disperării.
Oricum, N. Steinhardt nu poate fi suspectat de erezie, cum au mai insinuat unii. N. Steinhardt nu şi-a pierdut niciodată simţul umorului şi nici libertatea interioară! 
-Dacă s-ar îngusta deodată creierii cuprinderii omeneşti şi aţi putea citi tot restul vieţii doar un autor, la cine v-aţi opri? Nu întreb ce carte aţi lua pe o insulă pustie pentru că aş fi convins că şi insula aceea e într-o carte şi aţi fi capabil să lărgiţi orizontul la doi autori printr-un sublim viciu de procedură.
- E o ipoteză pe care o refuz. N-aş suporta să trăiesc o altfel de viaţă. Dacă e să bagatelizez – credeţi că nu v-aţi sătura prea repede dacă ar trebui să mâncaţi în fiecare zi doar friptură?
Sigur, într-o astfel de variantă dramatică a alegerii exclusive, ar rămâne, totuşi, o portiţă: Biblia, suficient ca să te descoperi şi ca să te mântui.
E de preferat însă perspectiva borgesiană – raiul, ca o imensă bibliotecă. Pentru cei care vor ajunge acolo. Nici Iadul n-ar fi rău, dacă ar avea şi bibliotecă!
- Ce loc din Clujul echinoxist vă vine în minte când vă gândiţi la studenţie?
- Redacţia revistei Echinox. Cea de la etajul I al clădirii de pe str. Universităţii nr. 7. Viaţa mea e legată printr-un cordon ombilical de acel loc. Continui să mă raportez la el, să-i simt energiile care emană de acolo. Cu tinereţea, cu visele, cu încrederea, cu credinţa şi nădejdea care mi s-au aşezat ca temelie. Ca să ştiu să mă întorc acolo, ca-n basme, am presărat cenuşa amintirilor pe drumurile pe care le-am străbătut.
- Aţi tipărit multe cărţi, foarte variate. Care vă e totuşi cea mai dragă? Nu cât să mizaţi totul pe ea, ci cât să vă regăsiţi cel mai mult în ea ca suflet şi existenţă?
- În diverse formulări, mi-a mai fost adresată o astfel de întrebare. Ea se pune adesea, deşi şi cei care întreabă ştiu că niciun autor nu poate fi tată vitreg pentru copiii săi. Dacă acceptăm jocul, acceptăm şi povestea. Şi-atunci „Prâslea” devine copilul cel mai drag. Pentru că e cel mai mic, cel care reclamă mai multă purtare de grijă, pe care-l simţi încă în tine, care nu s-a depărtat prea mult. Până la următoarea carte, care-i ia locul, cu acelaşi complex de bucurie, teamă... Mereu există un “Prâslea”...
- Sublimă nesemnalizare a virajului dinspre scriitor spre editor. Dar Cincizeci şi cinci?
- Cincizeci şi cinci e o carte neplanificată şi neanticipată “de nicio aură de cometă”. E o carte antumă care putea fi... postumă.
Poemele din aceată carte s-au adunat în vârtejul unui an foarte complicat, cu furtuni interioare, exterioare, cu bucurii, cu spaime.
Iar poemele din ciclul În dunga nopţii au fost scrise cu spatele spre ziuă şi cu faţa spre întuneric. Pe care l-am simţit foarte aproape. L-am... pipăit, în toată semnificaţia lui fizică şi meta-fizică.
 - Citindu-vă destul de constant publicistica, am observat un pozitivism pe care nu îl observ la alţii. Ce credeţi că trebuie făcut pentru a echilibra critica literară? Puţin oxigen de întâmpinare în faţa cărţilor înainte de mecanica profesiei?  În ce măsură umanizarea ei nu e o încercare de îmblânzire?
- Omul este bun, de la natură. Dacă şi criticul e om, ar trebui să fie şi el bun. Ori măcar drept.
Cel mai important lucru pe care trebuie să-l facă un critic literar e să citească acele cărţi despre care a ales să scrie. Oricum trebuie să aleagă, pentru că „E-atât de puţin timpul, / Atât de grăbite sunt toate/ Atât de uşor se strică/ Ce la naştere pare eternitate”, spunea Romulus Guga, cel care mi-a influenţat în bună măsură destinul.
Un critic literar trebuie să aleagă, nu mai are timp să citească decât pe sărite. Depinde peste cine sare şi cum sare.
Un critic literar nu e Dumnezeu, însă. Judecăţile sale nu sunt „Judecăţi de Apoi”. „Sentinţele” sale nu sunt definitive. Excese, nedreptăţi, răutăţi a înregistrat multe istoria literaturii universale. Nu blândeţea e virtutea criticului literar, onestitatea, moralitatea au mai mare preţ.
Valorile se cern, însă, până la urmă. Confuzia e uşor de instaurat, legitimitatea criticii literare e în suferinţă. Totuşi, nu literatura e în criză, cât e receptarea literaturii. La toate nivelele.
 -Pentru că cititorul, având o ofertă de necuprins, borgesiană, cât raiul, nu are timp şi, precum bicicletele copiilor, are nevoie de roţi ajutătoare? Sau pentru că aceste roţi se vând sudate de bicicletă, fără putinţa de a se îndepărta?
- Critica a ajuns neputincioasă în relaţie cu cititorul. Nu vă imaginaţi – a se vedea tirajele sau accesările variantelor  on-line – că cititorul de literatură citeşte la îndrumarea şi sub atenta supraveghere a criticii literare. Ori dacă s-ar lua după critică, ar fi complet derutat, după cât de drastic şi-au revizuit unii judecăţile de valoare, ajungând să repudieze azi ceea ce mai ieri era potopit cu superlative.
Un editor abil, care ştie cum să-şi promoveze cărţile, o face peste capul criticului literar. “De ce iubim femeile” şi “De ce nu iubim critica literară”? Un titlu ademenitor, o strategie pragmatică de promovare şi o carte a ajuns să se tipărească în zeci de mii de exemplare, lăsând ineficiente opiniile dezamăgite ale unor critici literari faţă de invocata carte a lui… Cărtărescu. Cine plăteşte « taxa pe valoarea adăugată » : scriitorul, critica literară, cititorul ?
Cititorii însă nu fac nici ierarhii şi nici nu scriu istorii literare. Mustăcim atunci când ne amintim cum preşedintele Traian Băsescu se lăuda că îl citeşte pe Mircea Cărtărescu... Cred că despre Orbitor era vorba. E greu de orbit cineva, doar aruncând praf în ochii lui.
- Despre Levantul
….Dacă cineva nu poate citi decât dirijat, apelează, fireşte, la cărţile pe trei roţi. Dar dacă roata e falsă, dacă se dezumflă, ce face cititorul? O ia pe arătură, pe jos?
Nici măcar manualele şcolare nu mai sunt sigure, după ce a trecut taifunul peste ele!
- Bine, preşedintele se afilia unei imagini elitiste prin care mai ciupea ceva electorat, nu cred că cineva care cunoaşte Levantul a crezut vreo clipă că preşedintele e un cunoscător profund al acestei cărţi rafinate, poate a scufundătorilor de barcaze.
Ce muzică vă place? Care e compozitorul dvs. preferat?
- Tot de la literatură mi se trage. După ce am citit Sonata Kreutzer, a lui Tolstoi, m-am apropiat altfel de Beethoven. Sonata pentru vioară şi pian nr. 9 m-a dus la simfonile sale, mi-a deschis o poartă, mi-a deschis o lume.
Dar nu mă dau în lături nici de la Joan Baez. Nu doar la drum lung!
Cum leac pe rană îmi sunt şi Horile şi Cântecele de cătănie horite de Grigore Leşe.
-Vi se pare că are o componentă erotică această splendidă sonată?
- Povestea Sonatei Kreutzer e de notorietate, ştiut fiind că ea pleacă de la realitatea unei relaţii “nepotrivite” a Sofiei Andreevna, soţia lui Tolstoi, şi Serghei Ivanovici Taneev, compozitor, muzician, muzicolog, relaţie care nu putea decât să-i aţâţe gelozia scriitorului. Sonata Kreutzer l-a făcut pe un preşedinte (dacă tot vorbim de preşedinţi!) american, Theodore Roosevelt, să-l numească pe Tolstoi „un pervers sexual moralist”.
Sonata Kreutzer ca şi Sonata pentru vioară şi pian nr. 9 coagulează în "sunetele" lor pasiune erotică. Şi nu numai!
- Dacă, aşa cum se obişnuieşte la preşedinţi, ar fi să nu mai fiţi o personalitate, ci un presonaj de roman, interimar, cine aţi vrea să fiţi? Cât s-ar duce el, să zicem, să bea un pahar cu apă.
- Avantajul meu e că nu am nicio dificultate, nu sunt copleşit de ideea de „personaliate”. Sunt un om care trăieşte normal, nu-mi face nimeni cumpărături, nu-mi plăteşte nimeni facturi, nu am nicio reţinere să fac munci de jos – îmi curăţ singur terasa casei de zăpadă, îmi îngrijesc singur florile, n-am bodyguarzi...
Nu sunt interesant ca personaj, pentru că nu ştiu cine ar face personaj dintr-un „workaholic”.
În privinţa paharului cu apă, nu am nici măcar pretenţia personajului din „Petiţiune”, a lui Caragiale:
„– Monşer! te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar de apă?... Teribil mi-e de sete!
Impiegatul sună; un aprod se prezentă.
–        Un pahar cu apă...”
Merg singur după un pahar cu apă.
Circulă o anecdotă cu „paharul cu apă”, despre un tată grijuliu, care a făcut sacrificii imense toată viaţa, gândindu-se ca pe patul de moarte să aibă cine să-i aducă un pahar cu apă. Şi când simte el că îi vine sfârşitul, îşi cheamă toţi copiii la el, amintindu-le sacrificiile făcute: renunţat la concedii, renunţat la maşină scumpă etc., totul, ca să-i ajute pe ei, ca să aibă cine să-i aducă pe patul de moarte un pahar de apă...
“V-am chemat, le spune tatăl, gata să-şi de duhul, să vă spun că... nu mi-e sete!”
Sper să nu ajung să-mi fie sete nici mie, cândva, şi să trebuiască să cer cuiva un pahar cu apă....
Altfel, ca părintele şi creatorul “Rugului aprins”, Sandu Tudor, spun şi eu că “Multe se vor zice după ce nu voi mai fi... Orice vei auzi rău despre mine să crezi, că am fost un mare păcătos!”
-Iată, apa ca personaj. Realist personaj, până la urmă.
-Ei, apa chiar e un personaj. Real!
- Ce v-a marcat din literatura antică cel mai mult?
- Homer. M-a fascinat întotdeauna omul Homer, l-am invocat adesea, o carte audio a mea se cheamă chiar Ochiul lui Homer. Lumea greacă am cunoscut-o prin ochii lui Homer.
Dar m-a fascinat şi Războiul troian. Nu întâmplător, miturile şi legendele Olimpului m-au împătimit încă din copilărie.
-Vorbind despre dialog şi, iată, realizându-l, dacă s-ar întâlni cineva drag cu acel personaj venind să bea apă ce aţi vrea să-l întrebe despre dumneavoastră?
- Dacă, totuşi, îi va fi sete, atunci când va fi să fie apa de merinde, va fi cine să-i aducă paharul cu apă?!
-Ce mai înseamnă literatura pură sau măcar lectura pură într-o lume a cărei chiar ideologie literară, de recepţie, e caracterul ei impur? E, evident, un merit al media, această modernitate nevrotică. Sau nu?
- Mi-e greu să definesc „literatura pură”, ori „cititorul pur”, cum mi-e greu să definesc lumea în dimensiunea sa... impură.
-Vă ştiu un iubitor de teatru. Vă place Ibsen dar, surprinzător, pe Cehov îl preferaţi în povestirile sale. Sau nu e aşa?
-Am jucat teatru, încă din copilărie. Primul rol a fost Prinţul Calaf, din Prinţesa Turandot, de Carlo Gozzi, la începutul anilor şaizeci. În 1966, în anul centenar Coşbuc, am „regizat” şi interpretat O scrisoare de la Muselim Selo ...
 La Ibsen şi Cehov am ajuns mai întâi prin măiestria lui Liviu Petrescu de a face... spectacol din a ne provoca întâlnirea cu ei, ca apoi, Ion Vartic, să mă readucă în lumea lui Ibsen. Cu Caragiale mi-a fost mai uşor. Caragiale... „e-n toate, e-n cele ce sunt şi-n cele ce mâine vor râde la soare”, ca să invoc un poem de fermă ideologie roşie, cu care am fost îndoctrinaţi în şcoală.
În privinţa lui Cehov, n-am fost niciodată tranşant, n-am despărţit niciodată apele de uscat, adică povestirea cehoviană de teatrul său.
Impus de conjuncturi, am pus însă accentul când pe teatru, când pe proza scurtă.
În anii optzeci, în fascinaţia povestirilor lui Cehov şi a fantasticului prozei lui Eliade, am scris un volum de proză scurtă. L-am predat Editurii Albatros. Undeva s-a rătăcit, între Mircea Sântimbreanu şi Gabriela Negreanu. Aproape că uitasem de el. Au trecut aproape trei decenii... E, pe undeva, într-un sertar... fără aplauze, ca s-o parafrazez pe Ana Blandiana.
Cât priveşte dragostea pentru teatru, din nostalgii străvechi, am început să susţin recitaluri sub genericul “Pe unde umbli poezie?” Ştiţi ce mi-a scris un spectator al unui astfel de spectacol, dascăl din Brăila? Că sunt “Un Florin Piersic al scrisului românesc”. Păstrez “docomentul”.
-Cu toate că l-am dori pe Florin Piersic mai mult în roluri adevărate decât în şuşe lacrimogene.
 -Fireşte, era invocat acel Florin Piersic care spune poezii!
Cu toată exagerarea însă (nu mi-a luat Dumnezeu minţile, nu mi-am pierdut simţul măsurii!), am simţit cum îmi cresc aripi. Am susţinut zeci de astfel de recitaluri, devenind agent de promovare a poeziei. Spusă într-un anume fel, alegând poeme de calibru, mulţi (re)descoperă poezia. Cred că merită efortul!
- Cum se numea volumul de proză scurtă? S-a recuperat totuşi, nu?
- Când cineva va recupera Editura Albatros, arhivele ei, atunci se va recupera şi Al cincilea anotimp, acesta fiind titlul cărţii. Când voi avea timp, de-mi va mai fi îngăduit acest timp, va trebui să caut şi eu prin “lăzile” mele cu manuscrise (“zestre” uitată), fiindcă între timp şi eu m-am schimbat domiciliul, iar cărările unei mutări sunt şi ele întortocheate...
-Ce citiţi acum cu plăcere? Ce scrieţi acum cu plăcere?
- În ultimele două decenii, am tipărit aproape două mii de cărţi. Bune, proaste... de tot felul... Faceţi un calcul, ce cheltuială de timp... Şi, totuşi, mi-am făcut mereu timp să mă-ntorc la autori, în special poeţi, din care citesc, ca pe nişte rugăciuni, texte de-altă dată, într-un colocviu perpetuu, în care-i întâlnesc şi pe Ezra Pound şi pe T.S. Eliot, şi pe Saint-John Perse şi pe E.E. Cummings. Anglofil cum sunt, e explicabil. Dar, am găsit timp, nu arareori, şi pentru Ungaretti şi pentru Montale. Cum nu am nicio rezervă să-i recitesc pe Blaga, Bacovia, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu... Uneori mi se face dor de Ioan Alexandru, de Grigore Vieru...
Scriu, dacă nu e asta o fatalitate (dacă luăm în calcul şi ce citesc cu plăcere), scriu poeme. În general, scriu spontan, eu cred în inspiraţie, de cele mai multe ori, texte... definitive, nu mai suportă niciun fel de intervenţii.
Jurnalistica o servesc pe pâine... E ca un mic dejun, ca să-mi ţină de foame toată ziua!
-Ce ţări v-au impresionat în drumurile dumneavoastră prin lume? Ce oameni?
- Sigur, marele şoc pentru mine a fost America. Nu e uşor să fii paraşutat din comunism direct în capitalism, fără niciun fel de carantină. America nu e o ţară, e o lume.
Cum nu e ţară o ţară care e antecamera Raiului, Athosul, Muntele Athos, care e foarte aproape de cer.
Am scris jurnal de călătorie – şi despre America şi despre Athos...
Deasupra tuturor însă e o altă ţară despre care şi în copilărie credeam că nu e pe pământ, ci în cer, Ţara Sfântă...
Peste tot, cel mai mult m-au impresionat oamenii simpli, nesofisticaţi, sinceri, buni de pus pe orice rană, văzută sau nevăzută.
-Poemul Phoenix, publicat la Editura Dacia XXI, recondiţionată imagistic, s-a bucurat până acum de o soartă specială. Aţi tipărit, ca urmare a receptării lui la un concurs de literatură „Ion Creangă” o carte-experiment, foarte inedită. Nu ştiu dacă la noi s-a mai făcut aşa ceva, cu toate că experimentalismul şi relaţionismul sunt pe buzele şi în faptele mai tuturor poeţilor tineri: e vorba despre Cenuşa poemului, Nicolae Băciuţ în interpretări critice, un tom de aproape 500 de pagini de critică literară făcută de elevi de liceu, din aproape toată ţara, poeziilor din această carte, mizând, prin chiar programul concursului, pe receptarea literaturii contemporane necanonice. Văd acest gest ca pe unul de deschidere, cu atât mai mult cu cât cantonarea în canon ne ţine ficşi pe cruce. Ce râmâne din această joacă şi din această lecţie de critică? E şi o sfidare a criticii mature care, autoritar, trece din opinie/recepţie în diagnostic de directorat de bandă, de clan? Am rămas surprins de maturitatea unor eseuri scrise de unii elevi şi luminat şi de farmecul naivităţii altora. Am vorbit cam mult, vă las pe dumneavoastră să îmi daţi nişte detalii ale acestei experienţe.
- Experienţa e unică în esenţa ei, de pionierat, originală în toate componentele sale.
Cum s-a ajuns la ea, e o „poveste a poveştilor”, ca să zic aşa, fiindcă ea are ca incipit un Concurs de Creaţie Literară „Ion Creangă”, iniţiat de prof. Angela Olaru, care se organizează în Brăila de şapte ani şi la care am fost preşedintele juriului la ultimele patru ediţii.
A fost o legătură care s-a consolidat cu fiecare ediţie, extinzându-se până la a se ajunge la ceva la fel de inedit, surprinzător. Concursul „Ion Creangă” e organizat, cum e şi firesc, de Şcoala „Ion Creangă”, dar, după câteva întâlniri cu elevi şi profesori de la Şcoala „Sandu Aldea”, aici s-a înfiinţat Cenaclul literar... „Nicolae Băciuţ”, condus de prof. dr. Gabriela Vasiliu, cenaclu care are şi o revistă proprie, cu un titlu inspirat de cartea mea Singurând: Cuvântând, care publică în primul rând texte ale copiilor de la această şcoală. O şcoală „luminată”, în care, în 2011, s-a organizat un Concurs de Creaţie Literară ”Adrian Păunescu”, urmând ca la fiecare ediţie să poarte numele altui scriitor român contemporan. Din acest an însă, la „presiunea” mea, el va fi doar Concursul de Creaţie Literară „Ana Blandiana”, care a agreat ideea şi participarea la această primă ediţie.
La Brăila am propus, încă pe vremea cât autorul era în viaţă, organizarea unui Concurs de Creaţie Literară „Fănuş Neagu”, concurs care a căzut victimă orgoliilor localiste.
Dar a prins aici organizarea unui Concurs de Creaţie Literară de Limba Rromani, care, la propunerea mea, a primit numele „Ştefan Fuli”, poet târnăvenean, dispărut tragic, de tânăr, copleşit de complexele condiţiei sale etnice.
-Da, era ţigan. Un poet foarte talentat. Mi-l amintesc, deşi aveam doar câţiva ani când s-a sinucis, a fost prieten cu tatăl meu, după cum ştiţi prea bine.
Am făcut această introducere lungă pentru a oferi imaginea mediului în care a fost posibilă o experienţă precum „secţiunea: Interpretare critică a unui poet contemporan – Nicolae Băciuţ”, în cadrul Concursului Naţional de Creaţie Literară „Ion Creangă”. A fost propunerea coordonatorului proiectului, prof. Angela Olaru, pe care nu aveam de ce să o refuz, mai ales că ea vroia să marcheze şi o vârstă a mea, în rotundul cifrei 55, ba, dimpotrivă, i-am dat durată prin publicarea tuturor comentariilor trimise la concurs, într-un volum, participanţii având posibilitatea să aleagă pentru comentariu un text din cartea mea Poemul Phoenix, care a fost pusă la dispoziţie în format electronic.
-Câţi elevi au participat la acest dialog extracanonic?
-Au fost peste o sută de participanţi, elevi de la clasele VII – X, din toată ţara. Pentru mulţi dintre ei a fost o provocare inedită, la care s-a răspuns, zic eu, cu entuziasm şi cu responsabilitate. Comentariile sunt diverse, de la unele de o naivitate dezarmantă, la altele de o maturitate contrastantă vârstei.
- Să îţi vină un copil de liceu cu referinţe din Virgil Nemoianu, Jean Chevalier, Rudolf Otto sau Hugo Friedrich nu e de ignorat, cu tot riscul care există de a fi pescuit citatele de pe internet. Până şi asta ar fi o apucătură de critic.
-Încurajator e însă faptul că există încă mulţi copii cu aplecare cărturărească, există mentori care ştiu să-şi antreneze ucenicii în lecturi... extraşcolare, care ştiu să scoată elevii din limitele bibliografice ale manualelor, deschizându-le şi alte orizonturi literare, de lectură.
Pentru optzecişti, între care mă prenumăr, e o experienţă de pionierat. E o posibilă compensaţie la frustrările resimţite, în condiţiile în care, autori din generaţia ’60 şi din generaţia ’70, după 50 de ani începeau să intre în circulaţie naţională în colecţiile „Cele mai frumoase poezii”, (Albatros) şi BPT (Minerva), cu ediţii antologice în tiraje de masă. Acele bune obiceiuri... „comuniste” au fost abandonate, difuzarea, promovarea autorilor fiind acum mai degrabă lăsată în voia întâmplării.
Volumul „Cenuşa poemului – Nicolae Băciuţ în interpretări criticepoate fi receptat şi ca un manual de bune practici în receptarea literaturii necanonice. Pe lângă comentariile elevilor şi poemele supuse analizei, cartea include şi câteva recenzii, cronici literare la cartea mea Poemul Phoenix, apărute în presă, pentru a pune astfel faţă în faţă comentariile unor debutanţi cu ale unor consacraţi într-ale criticii literare.
-Dar accentul e, fără îndoială, pus pe eseurile copiilor.
-Sigur, greul îl duc tinerii critici. Cu siguranţă, printre cei care au semnat comentarii în „Cenuşa poemului...” se află şi unii dintre viitorii noştri critici literari. E un pariu pe care mi-l asum cu foarte multă speranţă şi încredere. „Lanţul” criticii literare îşi consolidează deja o verigă.
-Aşadar asta speraţi să rămână...
- Şi aceasta! Fireşte, un rol important în această experienţă l-au jucat şi profesorii coordonatori/îndrumători, care merită întreaga noastră gratitudine şi care, sper, au recompensat şi în catalog eforturile elevilor.
-Vatra veche a devenit o revistă citită şi care în câţiva ani şi-a câştigat un culoar al ei de public. Nu e puţin lucru într-o presă culturală care, încet-încet, se întoarce la câteva organe centrale. Ce aţi dori să păstraţi şi ce anume să schimbaţi în viitor la această revistă?
-Vatra veche e o revistă vie. Ea nu e închistată într-un format, nu e exclusivistă, nu cultivă politici de grupuri literare, nu se lasă antrenată în jocuri de culise. E la vedere ceea ce se întâmplă în laboratorul ei, prin chiar rubrica sa dechisă cititorilor, „Curier”, care găzduieşte corespondenţa primită şi probarea transparenţei şi din dorinţa de a menţine în viaţă un gen cu parfum de epocă, genul epistolar.
Avantajul revistei Vatra veche vine şi din independenţa ei financiară. Ea nu se tipăreşte pe bani publici, nu are surse extrabugetare care să o susţină. Ea apare pe cheltuiala mea (nu mă poate condiţiona/şantaja nimeni), dintr-o sumă de entuziasme care vin dintr-o altă lume şi dintr-o altă vreme. Ea va arăta aşa cum vor dori cei care îşi manifestă angajamentul voluntar de a-i fi colaboratori. Iar colaboratorii sunt atât de mulţi încât la această dată, în prima zi de Paşte 2012, există în portofoliu materiale pentru tot acest an.
Am reuşit să dau fiecărui număr şi identitate plastică, având ilustraţie de autor, ceea ce face din fiecare număr o „expoziţie personală”, literatura făcând casă bună cu literatura, „ut pictura poesis” nefiind un aforism gratuit!
-O putem numi o revistă care se comportă faţă de peisajul literar cu un soi de naturalism?
- Se comportă atipic. Colaborările vin în torente, de la autori din toată lumea şi de toate calibrele, dar sumarul revistei, tehnoredactarea, corectura, difuzarea mi le-am asumat ca pe o responsabilitate personală. Din această perspectivă, Vatra veche e „one man show”!
Oricum, e o publicaţie singulară, pe care o fac cu entuziasm şi jertfă. E o cruce asumată de bună voie şi silit de circumstanţele unui comportament lipsit de fair-play în presa culturală mureşeană, unul care m-a determinat şi pe mine, dar şi pe Mihai Sin, Valentin Marica, Răzvan Ducan, Darie Ducan... să ne „exilăm” în Asociaţia Scriitorilor din Cluj, nemairegăsindu-ne deloc în ceea ce am numit confiscarea de către un mic grup exclusivist a revistei Vatra şi a Asociaţiei Scriitorilor din Târgu-Mureş.
-Exclusivism există şi la Cluj, exclusium, inclusium, dar să nu ne îndepărtăm de subiect…
N-a fost o decizie uşoară, pentru că toată viaţa noastră literară are aici terenul ei de manifestare, aici trăim vulcanic, în numele unor idealuri care pot fi taxate, catalogate în fel şi chip de globalişti de ocazie.
Am refuzat însă să fim folosiţi doar la numărătoare.
Vatra veche a apărut dintr-o revoltă a spiritului însetat de real.
-Spuneţi-mi, vă rog, un loc în Târgu-Mureş pe care îl iubiţi mult. Un trotuar, o stradă, un gang de casă etc.
- „Home, sweet home, there is no place like home” -  parcă spunea Robert Burns. Nicăieri nu mă simt mai în largul meu ca acasă. Toate drumurile duc acasă. Aici se concentrează toată lumea mea, tot trecutul meu, tot viitorul meu. Pentru că am pus suflet în totul. I-am fost meşter Manole. Aici am pus jertfa mea la temelie...
- Vă mulţumesc.



25 februarie  - 15 aprilie 2012

DARIE DUCAN

Niciun comentariu: