vineri, 20 ianuarie 2012

Mănuşa îndatorării politice

România trăieşte, de mai bine de zece zile, într-un sos profesionist de tragedie reală, de mistificări şi manipulări de presă. S-a umplut acel pahar care credeam că e fără fund, paharul în care se tot toarnă nivel de trai şi al cărui regim carbogazos îi scade permanent substanţa şi energia. Din jalea noastră s-a întrupat media dar mitul îl face un regim corupt şi condus de un preşedinte pe ducă. Desigur, nimeni nu e imaculat, dar s-a ajuns, cum bine se vede, la marginea ieşirii din minţi. Justificată ieşire. Cine nu a trecut prin Piaţa Universităţii are păreri nete, cine a trecut le are la fel de radicale dar cu un sentiment ceva mai puţin confortabil. Când vezi părerea jenantă a unui Liiceanu, care lasă să se înţeleagă că unii protestează pentru micşorarea taxei auto, că, vezi doamne, mulţimea nu e omogenă şi că problema nu e politică, dacă mai şi vii din piaţă îmbrăcat cu câteva dube şi mângâiat părinteşte de bastoanele pe care le întreţii (prin câţi intermediari?) din salariul tău de mizerie, începi să îţi ieşi din minţi şi să ai toate motivele să protestezi şi să rezişti. Kilometrul zero al României, de la Platon la Marcuse, e un ulcer de sărăcie şi de nevoie. Dar, să nu fim exporeşionişti, ci practici. Mircea Cărtărescu a afirmat că Traian Băsescu e un om al trecutului. În schimb, cu o zi înainte de aceasta, Gelu Vlaşin a primit de la preşedintele Traian Băsescu Ordinul Meritul Cultural, în grad de Cavaler. Felul în care trece oficialitatea de la o generaţie la alta cu onorurile, cum ar urca trepte către prezent, ne arată nu atât un deprimism prezidenţial doctrinar (ultimul mandat ar fi în rimă cu!), ci că intelectualitatea fostă nu mai livrează nici credit, nici simpatie. Oare trebuie să ne simţim bătrâni şi noi, cei mai tineri, dacă deja se oficializează marginalul (în sens rimbauldian) şi legitimarea se apropie politic de noi şi de generaţia noastră? Mănuşa simbolică a dialogului îndatorat a ajuns în sânul douămiismului. Faptul că eu nu înţeleg cum a putut Gelu Vlaşin (sau că mă fac că nu înţeleg) să accepte această decoraţie când afară demonstaţiile au ajuns la o cotă de necrezut pentru un popor amorţit în tristeţe, e treaba mea. Dar nu sunt convins că e numai treaba lui că a acceptat-o, nu ştiu cât de cu sau fără crâcnire a făcut acest gest, dar, cumva, douămiismul a îmbătrânit, asta după ce a murit, şi e în situaţia prin care a trecut şi optzecismul, tranziţia de la blugi la sacou oficial, înregimentare. Scriitorii de vârf optzecişti au nuanţa argumentării, care îi salvează măcar aparent, şi pe aceea că nu au fost decoraţi într-un moment ingrat precum cel de faţă. Dar cel mai trist mi se pare că unii colegi de generaţie sunt băgaţi în dubă, legitimaţi prin pieţe iar alţii decoraţi la Cotroceni, aproape în taină şi pripit. Şi nu orice fel de colegi, ci unul cu un cuvânt important în Uniunea Scriitorilor, în programul căruia mai că eram tentat, nu demult, să cred. Horia Gârbea însă (care, mai nou, semnează ca director de imagine al USR!, asta da imagine, parcă trăim într-o B.D.) trimite emailuri prin care cere să nu promovăm un amărât concurs de poezie (indiferent de tematică) pripăşit prin emailurile unor literaţi grăbiţi care l-au trimis mai departe fără să îi citească mediocritatea. Asta fiindcă ar ştirbi imaginea Uniunii. Oricum, cântărind, cam singura ştirbire poate fi făcută la Bellu, numai că la noi nu sunt hoţi arabi ca să le scoată morţilor dinţii din gură şi să îi vândă mai departe, în nume personal. Din câte ştim, protezele nu se ştirbesc şi, din câte dorim să aflăm, adresăm o întrebare: ce link iniţiatic duce din duba de cultură până în sânul unei decorări la Cotroceni, al lui Avraam, desigur, într-o aceeaşi generaţie în care nu poate fi totul privit individual cu atât mai mult cu cât e vorba şi despre imagine în USR?




D.D.

Un comentariu:

Anonim spunea...

o atitudine corecta!