luni, 5 decembrie 2011

Cu Whitman în bemol

mi se-ntreţine un fel de neg,
un fel de materie scandaloasă
pe care fumul o împrăştie
şi cu care leagă picioarele sfintei Maria,

căci până la urmă iarba e aia care
te duce-n urechile unui ac
să taci acolo cât poţi tu

în inspiraţie şi în dispreţ,
în oasele care trosnesc cor
depresia ridică două degete şi se
cere la tablă unde creta e rece şi bună,
unde creta e fermentul dincolo de care
cineva ţi-a croşetat pulovere cu
linia continuă: când Maria e-n drog.

Până la un singur punct
ajungi tu, fericitul implicit,
la acomodare, până acolo unde
vreascurile devin hidraulice
şi se înţeleg.

Rămâne să mestece apa în ştreang
şi să predice. Oţetul tace
prin muşte versat iar eu,
singur ca drogul în teafăr,
scriu mitul anticorpilor din mine.

Darie Ducan

Niciun comentariu: