duminică, 25 decembrie 2011

Antume pe muchie






La Editura Nico a apărut cartea de poeme Cincizeci şi cinci, de Nicolae Băciuţ. E o carte care m-a atins semnificativ, un demers de un avangardism involuntar care sfidează amorul artei şi care cade pronunţat în biografism. Autorul semnalează în prefaţă faptul că această carte nu trebuia să existe şi că e spontană ca moartea. Poetul şi prietenul meu Nicolae Băciuţ, trecând recent aproape de moarte, a scris cu moartea lui o carte. Nu ştiu să fi făcut vreun poet în literatura română un exerciţiu de o gravitate atât de tulburătoare. Cărţi ale unui moment, scrise într-o noapte, cu un efort suprauman au mai fost, dar parcă nu aşa ca asta. Poate că experimentul contează mai mult decât chiar interiorul cărţii întrucât ne pune în faţa unei pilde costisitoare şi pe care numai cei ce pot privi de la o depărtare corectă poezia contemporană o pot înţelege. Poate fi catalogat şi ca un exerciţiu de postumitate, dar nu irigat de cinism, ci de un necunoscut fascina(n)t şi spontan. Această carte s-a făcut exact aşa cum vine moartea. Ca un bliţ, ca un flash fotografic, ce se poate smulge atunci din realitate, adică, mai precis, cu ce poeme se întâmplă să ai în sertar atunci, pe loc, într-o logică a hazardului care face din estetic biografie. Meritul acestei cărţi, pe care cam demult nu prea l-a mai avut o carte de poezie, e acela că e adevărată. Nu lucrată literar, nu mai mult corectată decât scrisă. 55(vârsta flash-ului biografic!) nici nu are 55 de poeme, nici măcar clişeul auctorial nu e respectat( cam fiecare poet vrea la o vârstă rotundă să îşi satisfacă ambiţia marcării printr-o plachetă cu atâtea poezii câţi ani împlineşte!) Hazardul e uneori parcă şi miză şi instrument de lucru. Atunci când treci pe lângă moarte parcă instrumentarul nu sună deloc elitist şi subţire, ci sună adevărat ca viaţa. Existenţa unui capitol de poeme olografe plasează cartea la limita dintre antum şi postum şi, mai mult decât atât, fiecare parte o irigă pe cealaltă cu un oxigen tonic/ tectonic aproape fabulos. Unele poeme sunt senine şi nevinovate, aproape reiterări folclorice, dar zodia sub care sunt puse le spaţializează şi le dinamizează. Până la urmă chiar folclorul adevărat ce e dacă nu îngânarea acestui flash al trecătorului la nivel metafizic?, nu cotidian, ca în literatura ultimelor decenii. Desigur că numai unele poeme au o uşoară aură folclorică, sunt, până la urmă, un mixaj între o formă şi un conţinut incompatibile până la un punct: zodia sub care sunt puse, doctrina, aceea a morţii care alege acum, tu, tu şi tu, un pas în faţă. De aceea această carte este o reuşită literară şi nu numai încercarea de a folosi un pretext grav din chestiuni de marketing. E o întrebare pusă poeţilor prin exemplul personal: acum, dar acum, dacă ar veni moartea să vă caute, ce aţi avea prin sertare? Până la urmă şi pilda că atunci când eşti atât de aproape de inexplicabil, exprimabilul contează, ce mai ai în sertare, e o problematică a cărţii. Aceste pe muchie antume, slavă domnului că antume!, sunt, dacă nu cea mai bună carte de poezie a lui Nicolae Băciuţ, cea mai bine construită carte, tridimensional: literaritatea e faţă în faţă cu bliţul contextului şi ambele merg la braţ pe o muchie care curentează la un voltaj înalt.


Darie Ducan

Niciun comentariu: