sâmbătă, 17 septembrie 2011

Oedip sau topica ochilor

Uneori ne e dat să considerăm cultura română, din multe puncte de vedere, un retard şi o provocare. Chiar dacă nu are un „sujet românesc” cum exclamase trist Caudella în vremuri care prin însăşi prăpastia dintre afirmaţia sa şi opera lui Enescu sună realist pentru a ilustra defazajul de viziune, întoarsă ca o mănuşă, Oedip este una dintre cele mai mari (dacă nu cumva chiar cea mai mare) opere lirice de la Wagner încoace, cum chiar după premiera din 1936 de la Paris avea să afirme un critic francez. Nu intrăm mai mult în conflicte de epocă, în conotaţii care privesc raportarea pariziană stilistică la Wagner şi Brahms. Facem un salt în timp, în Bucureştii zilelor noastre, în plin Festival Enescu, Ediţia XX, joi, 15 septembrie 2011, orele 19:00.



Prima întrebare pe care o îndrăzneşti în legătură cu publicul, încă destul de puşti pentru o astfel de operă după aproape 100 de ani de la scrierea ei, e cât inerţia festivalului îl face să vină şi cât interesul adevărat? E foarte curios lucru că această operă nu a avut niciodată succesul ei meritat deşi muzica e în primul rând lirică (mai uşor observabil în actul IV). A avut un succes reţinut pe care îl au operele atât de mari încât rămân neînţelese dar suficient de proteice şi de uman scrise încât să te cucerească prin ce tu, ca neiniţiat, ai numi straniu. Stranietatea e a uimirii neexplicate. A nenumitului.


Montarea de anul acesta, în regia Andei Tăbăcaru Hogea, s-a dovedit una echilibrată, simplă din punct de vedere morfologic, aerisită dar reţinută. Fără excese şi neîndrăzneaţă regizoral. Regia s-a luat uneori singură din frumuseţea operei în sine, muzica a ajutat până şi fiziologic totul. Scenografia Vioricăi Petrovici a fost de un mare rafinament şi de o eleganţă forte. Viziunea coregrafică, semnată de Răzvan Mazilu, a avut coerenţă (uşor neintegrată) şi frumuseţe, dar şi aici s-a văzut reţinerea de a lucra cu mase prea mari de oameni. Dansul păstorilor, plin de veselie şi gândit popular în agora actului I, a fost transformat într-un balet al unui cuplu splendid, dar mai mult ritualic (şi erotizat), prin sublimare, decât al bucuriei. Muzica spectaculoasă, care e o adevărată minune a naturii, a fost dirijată remarcabil de către Tiberiu Soare, echilibrat şi cu multă grijă pentru detaliile ei nu tocmai uşoare. Jocul actorilor, în ansamblu, mi s-a părut mediocru şi nenatural (dacă la încoronarea oricărui rege bucuria poate fi prefăcută, când eroul salvează cetatea ea nu mai poate fi fadă!).


Roluri remarcabile în distribuţie au avut Ionuţ Pascu, jucându-l pe Creon, Ecaterina Ţuţu, în rolul Sfinxului, minunat controlând această parte coşmarescă şi senzorială şi, deasupra tuturora, Ştefan Ignat, în rolul lui Oedip, un rol de forţă, un rol copleşitor şi remarcabil în aceeaşi măsură muzical şi actoricesc.


O mare problemă a montării de anul acesta a operei a fost folosirea libretului în limba franceză. Acest lucru mi s-a părut un curat snobism câtă vreme, deşi opera a fost scrisă în franceză pe un text de Edmond Fleg, Enescu însuşi, văzând perspectiva montării ei la Bucureşti, pe 31 august 1942, îi scria lui Tiberiu Brediceanu: „Prea Stimate Domnule Director, prin această scrisoare declar că singura traducţiune a lui Oedipe făcută la piesa de Edmond Fleg şi muzica de George Enescu pe care o autorizez este aceea a domnului Emanoil Ciomac, traducere care corespunde întrutotul cerinţelor muzicii, precum şi celor dinamico-literare. Lucrarea a fost terminată astă-vară, traducătorul fiind în permanent contact cu mine.” Jucată în franceză, deşi cu o distribuţie de 13 români din 14, cu o pronunţie îndoielnică şi uneori neinteligibilă, pentru mulţi a fost dificil de priceput cuvânt cu cuvânt. Desigur, a existat text scris în română, în supratitrare, dar sunt mai mult decât convins că nu e varianta Ciomac, întrucât pe aceea o cunosc din vechi înregistrări şi nu întâmplător a autorizat-o Enescu. Se potriveşte vocalic, silabic şi mai ales topic muzicii în diferenţele de translaţie a francezei şi românei. De exemplu, numele de zeităţi, frecvente, nu e totuna dacă apar la începutul unei linii muzicale sau la sfârşitul ei doar pentru că topica vrea acest lucru. Muzica e scrisă prea inteligent pentru a fi permisă o asemenea abatere cu totul neprofesionistă şi, până la urmă, antienesciană.


Ar fi foarte trist Enescu, care visa să vadă şi Lohengrin în română la Bucureşti, să observe că nici singura operă cu autor român, nu doar valabilă, ci care îşi depăşeşte epoca, nu se joacă în limba ţării sale. Problema legată de montările statornicite în limba de origine (franceza) de către nenativii acelei limbii s-a rezolvat demult în teatrul liric. Aici, însă, nu are nicio justificare. În traducerea folosită acum în română, sub orice critică de slabă şi de neadaptată muzicii, Oedip e numit textual „Oedipe”, cu „e” final francez, căpătând o nedorită coloratură dintr-un total alt registru, vulgar şi minor, cum am spune Ovidiule sau Bogdane, articulând.


Norocul reprezentării a fost, şi în acestă problemă măreţia muzicii, care a acoperit deteliile etimologice şi lexicale şi pur şi simplu a uimit. Dar asta nu înseamnă că aceste probleme nu au existat. Tocmai că nu numai corurile si partea de orchestră sunt splendide, ci şi părţile vocale, minunate, adică grele. Şi totuşi, inteligibilitatea nu cere explicit textual, nu cere rostire pe silabe, ci o naturaleţe corectă. Dacă s-ar fi jucat în română, conform dorinţei lui Enescu, de către români, în faţa unui public român, ar fi fost mai firesc. În plus că s-ar fi rezolvat şi problema topicii care o face artificială şi greoi lirică, dacă tot nu s-a folosit textul lui Ciomac. Totuşi e de aplaudat că nu s-a jucat în greaca veche, dacă tot se voia veridicitatea peisajului acestui „sujet”. Dar poate pentru că ar fi trebuit să simplifice mult orchestraţia la nivelul rudimentar al instrumentelor de atunci, iar muzica e de neatins, nu? Iar nu ar fi fost bine. Departe de orice naţionalism ieftin e gândul meu. E aproape însă de utilitate şi de firesc.


Aceste detalii de rând doi, muscular, al operei, dar foarte importante, nu au făcut din operă un eşec, ci doar încă o dată ne-au denunţat caracterul trist şi mereu mai sfătos decât al autorului. Unele contribuţii, când nu respectă dorinţa celui care le-a creat, strică. Topica ochilor, a scoaterii lor, sper că a rămas aceeaşi. Altfel, realitatea e un act V.


Darie Ducan



Niciun comentariu: