luni, 18 iulie 2011

Pururea tânăr

Mă uit la noi la toţi
ce minunaţi suntem,
ce totali,
dar acum trebuie să se petreacă totul,
nu în altă viaţă. După e o pâine
mucegăită-n dulap din care a crescut arbore pian.
Trebuie deviat praful de pe aceste
genţi, de pe aceste mari bagaje,
cereală e şi rumeguşul de creion.

Acum trebuim iubiţi,
acum trebuim hrăniţi şi
purtaţi în maşini mai
scumpe decât patru lemne -
puncte cardinale cu trac sexual.

Acum e un banchet peste tot,
acum se trece la izolări îmbrăţişarea,
acum suntem cei mai buni şi cei mai
acizi,
stomacuri umblătoare
cu striaţiile până la mâneci,
până la ceas până la zona crucii de sânge
pe care sunt x-uri ochi de păpuşi.

Ne cicatrizăm
x-uri ochi de păpuşi
şi devenim mici, sintetici.
Acum, cât încă pe cruce
nu avem linkul, când
încă nu ne trec mormintele
ca spam, acum suntem de iubit,
de citit, de întrebat, de traficat,
de purtat o perucă în sânge,
de tăvălit şi de fals-în-acte.

Dan Sociu va purta şi el cravată,
Komartin o să vorbească pleoape,
Ţupa va dona bucăţi din blog
şi va numi asta împărtăşanie,
Darie Ducan îşi va cimenta poşta
şi nu va mai publica nimic.

Acum, acum trebuim de toate,
mâine vom fi cu toţii graşi
şi realitatea pe ferestre va lăsa
osânză de peşte.
Acum să nu purtăm pijama noaptea,
acum să nu domesticim aceste trupuri rele
şi atât de stricate schele pentru pereche.

Acum de fapt trebuie trăit,
în această secundă îmi explodează-n creier
tei petarde. Acum e declicul după care
e Komartin bătrân, e Sociu bătrân
şi mai ales suntem eu şi Gabriel Berceanu bătrâni.

Se vor uza mesele în jurul nostru
şi mâinile ni se vor părea o încărcătură
bizară, un fel de baloţi în plus.
Dar acum suntem buni,
acum ne putem înjura şi evita,
acum avem reacţii chimice şi ură.

Acum avem o Prusie în noi.
Mâine se vor muta graniţele
ca o venă ce sare le încalecă
pe altele şi devine insuportabilă.

Acum suntem grozavi. Acum lehamitea
e o armă şi geniul e numai sufletul terci,
e pijamaua acră a bolnavului care n-a
avuta şansa să moară.
Acum, acum trebuim iubiţi, când vii
nu putem împărţi aceeaşi masă pentru că
fiecare avem în pahar un neg din care iese Venus.

Acum trebuim iubiţi,
Acum trebuim pupaţi în fund
şi aplaudaţi, linşi cu maximum
de viteză electrică şi albastră,
până gestul umple delfini
cu spumă izolantă de ferestre,

care l-ar umple şi pe Dumnezeu de sens
în marea lui singurătate şi amorţire,
acolo unde ultima frână pe un asfalt
e ultimul vers: care trebuie.

Darie Ducan

5 comentarii:

Anonim spunea...

autoironia e semnul celor alesi bravo

Anonim spunea...

Excelent poem!

Suflet de curva spunea...

Sa-ti spun ca ai talent??? Cred ca stii deja :)

Darie Ducan spunea...

anonim 1,2,

Vă mersi!

Suflet de curvă,

Dacă ai şti ce mă bucur! Mai tare decât dacă mi-ar scrie 1000 de feline de casă. Chiar şi Fellini!

andreea m. spunea...

nu te supara dar cred ca ai poeme infinit mai frumoase decat acesta. e un manifest nu prea e poem.