sâmbătă, 9 aprilie 2011

Poeţi mureşeni: Valentin Marica



(1949- )



Valentin Marica este un nume de rezonanţă al poeziei mureşene, un autor destul de prolific cu o tăietură a versului pronunţat echilibrată între o tradiţie a unui expresionism epurat de Blaga şi personalizat pe o traiectorie a purităţii fără denotaţie. Scrie o poezie deloc aluzivă, serenă şi uneori la jumătatea distanţei dintre muzica lui Debussy şi jazz. Deşi imagistica sa e una a exteriorului, natura e un element inepuizabil şi ingenios folosit în raport cu forma, poezia sa rămâne camerală, rămâne intimă ca o tânjire. Nu e vorba despre raportul de fals plainair-ism pe care Nicolae Manolescu îl vedea în Pastelurile lui Alecsandri la altă vârstă a literaturii române, ci despre un psihism autenticist de personalizare a naturii, unde la nature c'est moi. Religiozitatea e una regizorală în formă, astfel încât ea e una comunicantă, nu e una închisă şi limitată, ca în poezia atâtora, dar în fond există altceva: credinţa în poezie ca punct terminus, nu ca vehicol.


Al cincilea anotimp


Nu mă strigă nimeni

e în incendiu ziua

mâini invocă limba cerului

să cadă

n-are apă ochiul

când ar vrea să vadă

vreascul ţine stâlpul

aripa e poartă

nu s-a spus cuvântul

cel mai de pe urmă

se topeşte sarea

în inelul buzei

peste umbra crucii

cade iarăşi brumă


Mormânt viu


în cânepiul lacrimei

timpul îşi schimbă forma

Nu mai are

deget arătător...


Moartea fluturelui tremură

într-un cerc de nisip


Cărare ninsă


Ziua încă nu s-a sfârşit

Lupii frâng pâinea cu urletul

Scap din mâini amintirea

Mirele

din zalele nunţii ieşind

măsoară orizontul florilor veştede

De demult

păsările

au legat pământul de cer

pitind iarba cea înaltă

Ziua cade în genunchi

cu faţa peste murmurul apei

Niciun comentariu: