sâmbătă, 5 martie 2011

Versouri, de Anca Mizumschi

Volumul, apărut la Editura Humanitas, în 2010, m-a surprins. Ţinuta şi cuplul de independenţe pe care poemele îl fac cu grafica sunt de bun augur. Mi-a dat senzaţia nu numai că a trecut vremea cărţilor de poezie din hârtie de ziar, ci chiar că trăim într-o societate în care poezia e lux. Trecând peste acest aspect(cel mai perisabil), mă îndrept spre poezia Ancăi, poezie cu adevărat interesantă. Aş fi tentat să o compar cu restul poeziei feminine, destul de plictisitoare, de slabă şi de previzibilă, dar mă întreb dacă e vorba despre poezie feminină sau despre poezie biografistă. E foarte greu de teoretizat aici o graniţă, mai ales pentru că poezia Ancăi numai graniţă nu e. E acel continuum al iederei unui ADN semantic ca o rafinată fabulă despre sine, fără morală. Acest "despre sine" nu marchează neapărat un biografism, nici o teatralitate, căci Versouri e titlul combinatoriu al versului şi versatilităţii. Virtuozitatea semantică a acestei poezii o face foarte relaxată şi foarte specială. Poezia ei e deductivă. E un totem al apropoului, lăsând să se înţeleagă faptul că cititorul o cunoaşte şi deja îşi permit să se înţeleagă din priviri, din stilism. Nu e vorba nici despre tridimensionalitate, nici despre alte arte, e poezie la cel mai frumos nivel, dar şi una care pune probleme. Nu e sincretism, e pur şi simplu poezia cel mai greu situabilă în biografism sau în feminin din literatura română. Când ai dori să o aşezi confortabil critic într-un loc, te pomeneşti că e dincolo. Această surpriză e tocmai ambiguitatea mare de care în general poezia autoarelor e incapabilă. Foarte subtil, Anca Mizumschi are în instrumentarul ei ironii care nu sunt percepute ca fiind ironii, chiar la adresa feminismului, ironii care întorc convenţia şi o fac original. În orice caz, o mare calitate a poemelor ei este aceea că nu se pot citi parţial, nu se pot scoate versuri frumoase, să şi le pună tinerii ca mottouri, poemul se dărâmă dacă scoţi ceva din el. E un minimalism lexical şi o mare putere de sens, de vascularitate. Vianu spunea cam aşa despre Ion Barbu, cam exagerat dacă ne gândim la limbajul său. Dar Anca nu spune mult prin puţine cuvinte, dă de înţeles mult. Poezia ei e, de fapt, anturajul stilului civil. Pentru asta ar trebui să fie o foarte fericită poetă: e una dintre cele mai originale. Din cartea ei nu poţi cita nimic fragmentat. În general, când nu citezi nimic devii suspect. Ar trebui să citezi toată cartea. Cea mai simplă citare e aici citirea integrală. Nu pot cita părtinitor cum nu i-aş putea spune cuiva "mimează-mi un stilism".

Darie Ducan

2 comentarii:

Anonim spunea...

darie, eşti foarte tare. am avut idei preconcepute despre tine dar mi-am dat seama că eşti un om de caracter.o sa te caut.


simona c.

Anonim spunea...

frumos scris si corect