joi, 6 ianuarie 2011

Filarmonica de stat Mircea Dinescu

A mai trecut un an cum la fiecare 12 luni trece câte unul. Ar fi trecut banal de n-ar fi fost ca sărăcia, pe cei ce se plângeau de ea, mai tare să-i facă să-şi îndese mesele cu de toate iar pe cei lipiţi pământului să-i îngroape de-a dreptul în el. An de an ne mirăm, cine se mai miră!, de aspectul de bâlci al televiziunilor la trecerea dintre ani, care mai de care mai date prin miere şi untură, ca fixativ pentru manelişti. În orice casă, aproape în orice companie ţi-ai petrece revelionul, un televizor trebuie să fie deschis. Şi cum, ce să facă poporul în sărăcia lui decât să se uite la televizor?, mă gândesc şi la sărăcia unora, la bătrâneţea unora care doar aşa au cu cine ciocni un pahar de vin, cu ecranul. Încep astfel să înţeleg, parcă, puţin din singurătatea lui Ceauşescu, văzută de un pictor de groază şi inconştient de mare observator, care l-a pictat ciocnind paharul cu Ştefan cel Mare, în timp ce acesta se întindea din tablou. Am pomenit de dictator, încet încet ne apropiem de poetul revoluţiei, de Mircea Dinescu, cel care, probabil, a făcut cel mai nelumesc revelion, la Realitatea Tv. L-am urmărit cu sufletul la gură cum spinteca şorici cu arcuşul unei viori din filarmonica sa, Mambo Siria, cum trăsese la mal de Dunăre, la Cetate, civismul său îşi spune iarăşi cuvântul, ca atât de bine în ultimii 20 de ani!, un somn cam cât balconul C.C.-ului umplut cu un vitel, viţelul, la rândul lui, umplut cu o gâscă, gâsca umplută, la rândul ei, cu o bibilică şi aceasta, la, în sfârşit, rândul ei, plină, dopată cu pulover de revoluţie scămoşat, una bucată, dezosat, alături de un fluier de portar plin de vapori de "sunt tânăr, doamnă, vinul, mă ştie pe de rost". Toată această amestecătură, cu aer demn de vremurile lui Ion Ghica, a fost perpelită de el şi gonacii lui în faţa camerelor televiziunilor, ca de un Sadoveanu mai ştirb şi mai luat cu stânile, jongleriile lui îndemânatice mai mult la beţia asistenţei, putearea de a-şi face numărul, de a cânta Coşbuc acompaniat caricatural de filarmonica Cetăţii, mă fac să arz de nerăbdare, bibicule. Iată noua revoluţie pe care o merităm, în direct, cu acelaşi personaj care şi-a lăsat demult condeiul talentat şi l-a dat pe un cuţit de înjunghiat porci, viţei şi somni, aşa, ca somnul naţiunii să nu mai nască monştri, ci care de reportaj şi obraji plini. Ajuns un fel de Stela şi Arşinel, dintre ei doi el fiind şi-ul, poetul scamator intră în animal până la gât îndesând în el pilafuri şi zarzavaturi, turnând vin peste somnul care îl prindea, el pe poet, dacă se făcea că lucra. Acum el l-a învins. Depăşindu-şi condiţia de Iona al tranziţiei de la comunism la comunism, Mircea Dinescu lăutăreşte de revelion acasă la el, la conacul lui, în jurul unei mese numită nu Ştefan şi nu Gheorghiu, ci A lu' Noe, pe numele mic, Arca. Toate animalele pământului sălăşluiau în intestiniada farfuriilor de acolo ale unor furioşi şi distraţi pantagruelici sau căzuţi din Hieronymus Bosch. Rânduiala mirosurilor de afumătură sărea prin televizor pe mesele românilor săraci, cârnaţii se prăvăleau, în cartierele sărace, femei stăteau cu ligheanul sub ecran să împingă Dinescu o sfoară de cârnaţ, o sticlă cu vin sau o farfurie cu jumări. Au ciocnit cu el prin ecran exact ca dictatorul cu Ştefan cel Mare, numai că Dinescu al nostru, ctitor de vin şi pastramă, nu s-a întins, domnule, din rama ecranului, să ciocnească. Pur şi simplu nu s-a întins. Cum aşa? Lângă el nu erau oameni subţiri, ci tot plebe, dar plebea lui, filarmonica lui, un biet om, cal de bătaie, căruia îi tot întorcea căciula când pe o faţă, când pe cealaltă. Şi alţii. Căciula aceea mirosea a 21 de ani şi probabil că mielul ei era în somn, înconjurat de măsline şi sosuri, de pixeli şi puncte de rating. Şeful filarmonicii n-a vrut să ciocnească cu noi, n-om fi noi dictatorul? Ce dacă suntem mai mulţi? Nu e asta democraţia? Ştefan cel Mare ar fi ciocnit pe rând cu toţi, din tablou. El de ce n-o face din rama ecranului? De ce, domnule Dinescu, de ce?


Darie Ducan
din Foaia vitelor de pripas, nr. 4

4 comentarii:

Privitorcalateatru spunea...

Nu-mi placi! Pur si simplu. Ai un acel ceva neidentificabil care mi te face antipatic! Un lucru e sigur: esti ceea ce vrei tu sa fii!

Anonim spunea...

Darie nu credeam ca ai atata umor. Tare textul...

Darie Ducan spunea...

Privitorcalateatru,

Înainte să nu-ţi plac învaţă să vorbeşti. "Ai un acel ceva" şi care pe deasupra e si "neidentificabil" Ce limbă română e asta?

Privitorcalateatru spunea...

Ups...am spus ceva ce nu trebuia? Cenzurezi, tovarase? Ti-am mai spus... mai bine sa fii decat sa pretinzi... Deontologi sunt multi, cei care spun intr-adevar ceva sunt putini...