duminică, 12 decembrie 2010

Şahul cu morminte

Şahul istoric nu e o metaforă pentru nimic. Nici o hiperbolă, nimic de acest fel. Şahul istoric s-a jucat mereu cu plăci de morminte, cu monumente, cu cruci. Asta când nu s-a jucat cu oameni. Şahul istoric e frumoasa noastră plecăciune în faţa cinismului, e dictatura de înainte de dictatură, felul întâi la masa dictatorului sau chiar dictatura de după dictatură, vom vedea imediat de ce. Şahul clasic se joacă între piese albe şi piese negre. Extrapolând aş spune că nu albele sunt cele bune neapărat şi nici cele negre rele neapărat pentru că esenţial ar fi contextul: dacă joci şah noaptea albele sunt cele bune pentru că sunt cele vizibile, dacă te prinde dimineaţa jucând şah negrele sunt cele bune iarăşi pentru că sunt primele care se văd. Da, aş avea dreptate dacă nu ar fi nuanţe. Ele sunt ale albului cu precădere. Nuanţele unei nonculori spun multe şi politic şi mai ales cum ne raportăm la ceva ce am urât crunt şi acum mulţi, cu tristeţe spun, constată că era totuşi o variantă faţă de acum, când părem că nu avem niciuna. Evident, comunismul. Nu cu mult timp în urmă a fost exhumat cuplul prezidenţial Ceauşescu pentru probe ADN. Ei bine, s-au făcut, s-a constatat că sunt ei, că sunt bine sănătoşi, că nu sunt în Cuba, Valentin, fiul lor, i-a putut îngropa în linişte. După 20 de ani. Dar...roşcata şi eleganta nouă placă funerară nu are cruce. A fost un preşedinte comunist. Nu i s-a pus cruce acum, după 20 de ani, deşi înainte, chiar atunci în decembrie 1989 i se pusese la căpătâi una când i s-a aranjat mormântul cum se ştie că e de 20 de ani încoace în cimitirul Ghencea. Atunci i s-a pus deşi dacă trebuia să nu i se pună cândva cruce atunci era, când încă ura era directă, era viscerală, era în animalitate. Atunci ar fi trebuit să nu existe nuanţe şi atunci ar fi trebuit să fie absurd să i se pună cruce. Totuşi, poporul român şi-a dovedit măreţia iertării şi i-a pus cruce, cu toate că lui i s-a pus în cârcă omorârea dictatorilor. Una e să îi pui cruce el fiind comunist, e sublim, şi alta e să îl ucizi tu ca personaj colectiv. Crimele nu sunt colective, ele devin colective ulterior prin prefacere, prin mistificare. Aşa a fost şi aici. Precizie prin înceţoşare. Chirurgie prin generalizare. Dar acum, la reînhumare nu i s-a mai pus cruce, la noi ordinea firească e invers. Atunci când era cel mai încolţit şi ucis, când ura de el era flămândă şi latentă l-au putut ierta, dar acum, când mulţi români îl regretă şi l-ar vrea înapoi nu i se mai pune cruce la căpătâi. S-ar putea ca aceasta să fie adevărata pildă a revoluţiei, cea creştină legată de a avea sau a nu avea Ceauşeştii cruce, atunci versus acum. Faptul că l-am iertat atunci şi că nu îl putem ierta acum e şi dovada că suntem un popor incredibil de labil cum e şi un dram de dovadă că nu poporul, un popor generic, cum se vrea a spune, l-a ucis. Aproape contează mai mult cine îl ucide decât dacă să fie sau nu ucis, cine îl ucide sau cine îl cruţă. Totuşi, de ce nu are cruce la căpătâi? Dinspre pildă întreb.

Darie Ducan

2 comentarii:

Anonim spunea...

cu sau fara cruce important e ca s-a facut lumina in acest caz si s-a demonstrat ca cei ingropati acolo sunt Ceausestii.

Anonim spunea...

@Darie, eşti un om foarte inteligent şi de mare luciditate. Unul dintre puţinii tineri de conştiinţă, doar că prea excesiv. Succes!