luni, 6 decembrie 2010

Moş Nicolae din lacrimă

Suntem cinici. Uneori atât de cinici că parcă a aşteptat cinismul să ne naştem ca să se întregească prin noi. Până în unele momente ale vieţii când sinceritatea noastră e totală, ca a piersicii, ca a berzelor. Atunci, ca un semn de carte, ceva ne marchează. Am crezut sau credem în sfinţi, eu personal nu cred, în minuni şi în alte flecuşteţe, moaşte şi alte placebo-uri minore, drog popular încă legal şi în doze totuşi legitime. Dar vine Sfântul Nicolae, vine momentul când vânzările la carne, pâine, lapte, oricum micşorate substanţial în ultimul timp, sunt concurate de crema de ghete. Copiii îşi curăţă ghetele, ce ritual frumos, îşi neagă oarecum drumurile, se purifică, o iau de la capăt cu ghetele curate. Cu rimbauldiene şireturi . Cu feţe curate ca găluştele de ţară. Copiii îşi curăţă ghetele. Fiecare îşi pune ghetele la geam şi aşteaptă. Copiii normali, copiii simpli şi întregi, copiii ca nişte livezi de rând. Un singur copil am auzit să mă străfulgere cu argint pe şira spinării, luat dintr-un clopot topit. Un singur copil cu ambele picioare amputate şi cu cioturile înnodate la capete ca nişte mâneci. El ce ghete să-şi pună la pervaz? Ghetele lui nu există. Ghetele lui sunt protezele de picioare, reci, de fier şi plastic. Copilul, după un moment în care s-a uitat în calendar, a întrebat: mamă, dacă îmi pun protezele la geam îmi aduce Moşul o cărare pe care să fug? Să ştie Moşul că am fost cuminte.

D.D.

2 comentarii:

Anonim spunea...

emotionant tare!

Anonim spunea...

Superb, Darie!