sâmbătă, 25 decembrie 2010

Monumentul tristeţii poporului român


Fiecare popor, fiecare neam are zilele sale în calendar pe care le ţine minte, fie cu negru trecute, fie cu roşu. Noi însă avem o situaţie mai specială între calendarele lumii şi nu aceea că timpul trece pe aici mai încet, ori în contrasens, sau că secundele ar juca şeptică pe spinările noastre încovoiate, ci faptul că la noi aceste zile sunt trecute cu coceni, sunt amărâte, n-avem bani nici de litere în calendar dar trăim-murim pur sânge. Suntem nişte cai de rasă trişti şi globali pe care dacă ai vrea să-i împuşti ar trebui să-i împuşti cu proprii lor ochi. Mai sunt câteva strigări până la ziua de 20+ ani de la momentul 22 decembrie 1989, câteva învârtiri de planetă din beţia cărora facem şi noi parte. Mă plimb prin Bucureşti, printre frunze uscate şi printre frig, bat bulevardele şi zonele care împlinesc 20+ ani de sens, dar care nu şi-au împlinit sensul şi semantica, şi fumez lung câte o ţigară care mai mult îmi arde în mână decât îmi amintesc eu să trag din ea. Ajung în faţa Palatului regal, actualul Muzeu naţional de artă al României, mă uit la acea piaţă simbol a României şi râd, râd până mi se înroşesc ochii. Piaţa e o caricatură. Nici suprarealiştii n-ar fi gândit aşa ceva la vremea lor, la vremea lor-vremea noastră. În faţa bisericii Creţulescu este bustul lui Corneliu Coposu, peste drum un Maniu de pe altă planetă decât Coposu, lângă ele statuia lui Ţepeluş de revoluţie, cartoful înfipt, cartoful-rege, o aberaţie căreia îi plouă-n gură iar în faţa BCU, refăcută, statuia ecvestră a lui Carol întâi, mare, clasică, frumoasă. Acesta nu e un grup statuar dar harababura şi ciudăţenia alăturării sunt în cromozomii tristeţii poporului român. Din patru statui reprezentative trei sunt ale învinşilor Maniu, Coposu şi morţii revoluţiei, personaj colectiv, iar numai una a unui învingător, şi el român prin adopţie. Calul lui Carol e şi el trist, hrănit şi în statuie cu fân princeps. Îmi dau seama privind realitatea strivită de o putere semidictatorială şi nebună, de o opoziţie cu biberonul comodităţii în gură(de fapt asta e problema), cu o presă tot mai dizolvată şi vândută la preţ de cofetărie, în foietaj de manipulare, şi cu un popor tot mai sărăcit şi pus în situaţia de a nu şti ce să facă, dacă i s-ar da un vis biblic, cu singura pâine pe care o are, să o mănânce rupt de foame sau să îşi scobească din ea luntre să plece. Am merita ceva, am merita la 20+ ani, cu tristeţe o spun, cu jale şi cu bocet deficitar, plin el însuşi de viermi şi de politica de magherniţă dusă de limbiştii de serviciu ai ecranelor, cei mari nu au nici timp de asta şi îşi aruncă plevuşca de gargară să le ţină isonul. Am merita ceva mai mult decât cea mai mare mizerie politică a ultimilor 20 de ani care ar fi UDMR dacă n-ar fi dependenţa tuturor de ea, am merita mai mult. Fac o propunere primăriei capitalei, domnului primar general Sorin Oprescu. Propun să se realizeze un concurs pentru un mare monument al Bucureştilor şi al României, un monument la care să se fotografieze cei câţiva turişti care ne mai trec pragul, să fie imaginea noastră realistă în afara ţării şi în ţară, Monumentul tristeţii poporului român. Ce frumos ar fi într-o capitală a bucuriei, cum zice-se, e acest oraş, să fie monumentul tristeţii poporului român. S-ar obişnui lumea, s-ar simţi răzbunată, nici n-ar şti că i s-au luat bani pentru el, n-ar simţi, măcar aşa s-ar face şi pentru ei ceva, prostime, talpa ţării, aceste elemente bune numai să voteze şi apoi să se întoarcă în pântecele mamelor lor. Pentru început propun ca monumentul să arate aşa: din patru puncte cardinale să fie câte o coadă de mulţime, mulţime statuară, măcar e semn că e veşnică!, şi toate cele patru cozi să ducă în acelaşi punct unde, atât să fie, o masă pe care să zacă exact ce a mai rămas din corpurile Ceauşeştilor, aruncate ca în galantare, cu muşte sau fără. Şi lume statuară care să aştepte. Complexul statuar s-ar putea numi Monumentul tristeţii poporului român. Coada la carne. Că vine din nou Crăciunul, imn-foşnet de plase.

Darie Ducan
În Foaia vitelor de pripas, Nr. 2

Niciun comentariu: