sâmbătă, 18 decembrie 2010

Aurelian Titu Dumitrescu, cronică la Aprilie aseptic

Daimonul tânărului Darie Ducan

Existenţa daimonului se cunoaşte după aceea că autorul, Darie Ducan în cazul nostru, trăieşte integral informaţiile pe care le deţine: cele apărute în timpul vieţii lui sunt la fel de importante pentru el şi de ale lui însuşi ca şi informaţiile apărute în timpul vieţii altora.
În “Aprilie aseptic”, Editura Nico, Tg. Mureş, 2010, autorul este preocupat de limitele sale (de eliminarea acestora în parte), ca şi de limitele lumii sale. Îşi delimitează spaţiul vital.
Darie Ducan ştie că gustul literar este fatalmente limitat, dar asta nu îl împiedică să asimileze pe cât îl duc puterile de la maeştrii săi: Mihai Eminescu, George Bacovia şi Nichita Stănescu.
Autorul acesta s-a născut la 10 mai 1988 la Târnăveni, judeţul Mureş, şi a debutat editorial (la numai cincisprezece ani!) în 2003 cu volumul de poezie “Funingine pe rană”, căruia i-au urmat alte cărţi de versuri şi de teatru. La numai 18 ani, a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România. Anul acesta a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.
Darie Ducan are deja o operă. Tăcut, insubordonabil, răscolit de viziuni, demn şi précis, el se strecoară prin lume şi îşi impune zgârcit punctele de vedere. (Au mai fost poeţi buni descoperiţi la adolescenţă, dar s-au ratat sau au murit. Darie Ducan trăieşte discret şi scrie mai mult decât vizibil!)
Îi admiră pe Nicolae Manolescu şi pe Eugen Simion. Datorită demnităţii sale ieşite din comun, preferă să dăruiască volume cu autograf prietenilor dragi, nu tuturor criticilor literari profesionişti. Nu este al unui critic, crede în mitul autorului, pe care îl consideră expus criticii, dar invulnerabil în raport cu ea. Adică Darie Ducan face numai ce vrea el şi postura aceasta îl prinde bine.
În decembrie 1983, odată cu moartea lui Nichita Stănescu, autorii mituri în viaţă au trecut pe locul al doilea şi a început supremaţia criticii literare prin Nicolae Manolescu, Eugen Simion şi Grigore Grigurcu. Dar nimic nu este veşnic şi toate au un sfârşit.
Darie Ducan şi alţii ca el au început să întoarcă supremaţia poeţilor cu mit în viaţă. Era şi timpul pentru că aroganţa şi suficienţa liderilor de opinie critici literari lăsaseră în urmă orice măsură. Dar îi sfătuiesc pe Darie să ofere totuşi cărţi spre lectură criticilor pe care îi stimează pentru că iată ce mi s-a întâmplat şi mie. La debut şi imediat după, am oferit şi criticilor exemplare din cărţile pe care le tipăream. Aşa se face că am ajuns să am în palmares trei texte elogioase semnate de domnul Nicolae Manolescu. Dar, după 1986, nu l-am mai căutat pe acesta. În recenta sa istorie critică a literaturii române, distinsul universitar i-a reproşat post-mortem lui Radu G. Ţeposu că m-a comentat laudativ în istoria generaţiei `80, pe care Ţeposu a publicat-o după 1989. N-ar fi trebuit să mă comenteze favorabil Ţeposu pentru că, după câţiva ani, am dispărut din literatură, asta în opinia domnului Nicolae Manolescu. Deci, dacă nu i-am mai oferit dumnealui cărţi cu autograf, am şi dispărut din literatură. Mă jenez să spun, dar n-a văzut, nu numai că nici n-a citit, dar nici n-a văzut domnul professor cronicile la cărţile mele (unele de aproape o pagină de tabloid) publicate în “România literară”, pe care o şi conduce. Nici n-a citit Domnia Sa cu atenţie cele două istorii ale literaturii române, publicate de colegii săi universitari Ion Rotaru şi Dumitru Micu, care şi-au procurat singuri cărţile mele. N-a văzut nici “Viaţa Românească”, din conducerea căreia am făcut parte, cu numele scris şi pe copertă, vreme de nouă ani. Cu asta te alegi şi păţeşti ca mine dacă nu oferi cărţi cu autograf criticilor. Culmea ironiei mele este că nu i-am dăruit domnului Nicolae Manolescu nici “Acolo unde plânsul nu atinge moartea”, lucrare pe care i-am dedicate-o în mare parte şi care a luat două premii mari, anunţate şi ele în “România literară” cu litere de o şchioapă. I-am dedicate marelui professor, de la care toţi am învăţat foarte mult şi pe care îl iubim, un teasc întreg pentru a-l omagia, dar şi pentru a mă desprinde într-un chip moral de Domnia Sa. “Să nu uiţi, Darie!”
“Aprilie aseptic” este o carte excepţională de la pagină la pagină, în care viscoleşte crivăţul creierului acestui puşti deja maestru al poeziei, posedat de daimonul său, care nu are milă nici de autor, nici de cititor.
Nu există poezie mai bună şi poezie mai puţin bună, nu există versuri mai puţin strălucitoare. Rând pe rând eşti sedus şi consumat de Balena Albă, pe care Darie o vânează din copilăria sa compromisă cu geniu.
“Aş cere-mpământare pentru volţii votcii/ şi aş rememora să pot trăi biografia lemnului uşor./ Hei, cine bea cu mine şi să merite intimitatea unei/ crime/ cine schimbă sângele în apa cu care îl speli?/ Am auzit un om odată răspunzându-mi cu mult înainte/ ca eu să fi pus întrebarea. M-am murdărit de murele/ cuierului/ mai mult ca de fragii cârjelor. Cine bea cu mine şi să/ merite/ intimitatea unei crime? e răspunsul la o întrebare pusă/ cu toată forfota de trupuri ocolire dând ca iodul unei/ găuri/ de care vrei să scapi mai tare decât ea. Dumnezeu ţi-a/ scuipat mimica/ şi un secol întreg a alunecat pe ea şi după oase ştim că/ şi le-a rupt” (Prima câmpie).
Când i se saturează curiozitatea cu care neagă, Darie atinge sublimul şi leagănă conştientul în lava incandescentă a subconştientului, făcându-le strălucitoare şi coerente în aceeaşi sintagmă, în aceeaşi măsură, în aceeaşi propoziţie, în aceeaşi frază împreună.
Ducan are inteligenţa tehnică a lui Maiakovski şi pofta paradoxală de viaţă a lui Esenin, dar şi spiritual rebel al amândurora.

Aurelian Titu Dumitrescu

( din revista “Pentru Patrie”, Bucureşti, nr.10 (748), octombrie 2010)

Niciun comentariu: