marți, 30 noiembrie 2010

Nu am puterea lui 1 Decembrie

Vedem tristeţea din jur, vedem răul din jur, rău deliberat şi care ne afectează pe toţi, de la prostia criminală a politicii noastre la incredibilul şi dezastruosul rezultat al alegerilor de la Chişinău. Vedem sărăcie, vedem oameni cedând şi oameni cu minţile rătăcite şi înţelegem că asta e adevărata problemă gravă, rătăcirea creierului. Că asta tinde să fie şi adevărata problemă la scară naţională. Cum intrăm în ziua de 1 Decembrie contează la fel de mult pe cât contează cât de împăcaţi punem seara capul pe pernă. Ziua naţională nu e capul pus pe perna unui an, numai bilanţul faţă de care nu are voie să existe mai prejos. E o intimitate de aceeaşi religie cu moartea, însă contrarul ei. Rătăcirea e, aşadar, cea mai gravă problemă.

Observ că se rediscută meritul de a fi 1 Decembrie Ziua Naţională, curios, problema e abordată în Jurnalul Naţional, poate cel mai corect ziar faţă de cauzele prezentului. Pluteşte în discuţii şi umblă ca un zvon nepericulos şi bizar. De ce s-ar schimba sărbătoarea intimă a devenirii româneşti? Şi mai ales cu ce? Observ pe blogul unui artist pe care îl apreciez, Tudor Chirilă, o bizarerie, întrebarea de ce nu ar fi Sfântul Andrei Ziua Naţională, adică preziua Marii Uniri? Tot aşa întreb şi eu: de ce suntem noi un stat laic cu istorie recentă şi cu urgenţe de sens? Tocmai de aceea pentru că nu putem confisca o sărbătoare ca fiind identitară când ea e a unui timp imemorial. Din acelaşi motiv din care Publius Ovidius Naso nu e român. După această posibilă divagare chiar că numai să îl mai canonizăm pe Eminescu ne-ar trebui şi nici Ataturk de s-ar naşte român nu ne-ar scăpa de noi.

Cine încearcă să minimalizeze sărbătoarea şi importanţa zilei de 1 Decembrie, momentul Alba-Iuliei, în fond, nu caută decât să îl arate ca şi cum ar fi un partipris exclusiv al Ardealului, lucru mârşav şi nedrept, cumva ca împărţirea românilor în ardeleni, munteni şi moldoveni, nu pentru specificitatea fiecăruia cât în detrimentul lui "român". E un aer de federalizare prin iluzia unei defederalizări să crezi că de aşa ceva e nevoie acum. Dacă ceva s-a făcut bine în 1990 legat de fiinţa naţională 1 Decembrie e acesta, nu mult dar nici puţin. Fiinţa naţională s-a construit, s-a întregit prin Ardeal şi astăzi le pare banal unora care nu înţeleg sau nu vor să înţeleagă nevoia actuală de a ne şti uniţi şi măcar să ştim cum trebuie să fim, dacă nu chiar suntem şi mai avem pământ încă peste graniţă şi ceva rădăcini de tei, soc. 1 Decembrie e singurul moment când consensul ne-a depăşit certurile şi levantinismul, carierismul şi negoţul mărunt, atunci am sărit cu adevărat din levantinism în latinitate. Şi acest lucru nu se putea face decât în Ardeal. Nu sunt cel care să considere că o provincie e mai importantă decât alta sau care în virtutea unui patriotism local să tragă focul sub căldarea sa, dar atunci consensul s-a întâmplat unde numai rezistenţa românească a împlinit un mileniu, cam cât creştinarea la alţii. Desigur că Sfântul Andrei e singura propunere, întrebare, problematizare care se poate lua cât de cât în seamă dintre celelalte, dar eu cred că tocmai consensul maturităţii noastre naţionale, Alba Iulia, trebuie marcat şi ne reprezintă, mai puţin decât apostolatul Sfântului Andrei, contemporan cu care nu era decât embrionul nostru. De la el puteam să ne naştem rataţi, idiotul blocului. Nu a fost să fie.
Nici nu vreau să mă gândesc la ciocoismul unor propuneri de politruci inculţi şi fără nicio istorie decât pe aceea a propriului grumaz şi, la nevoie, prohab, doar pentru că le e lor mai comod ca parada să fie vara şi nu iarna. Dacă istoria s-ar fi făcut în funcţie de anotimp, 2000 de ani nu ne-ar fi ridicat botul de la râmat ţărâna.

Personal am trăit sentimentul 1 Decembrie de fiecare dată, fie la Alba-Iulia, în drumurile din copilărie, de care mi-e dor, fie, foarte rar, neaflându-mă acolo. Acum mă simt singur şi nu am puterea lui 1 Decembrie ca în alţi ani. Poate pentru că sunt mai trist, poate pentru că sunt lehămisit şi plin de probleme. De aceea nu mă duc la Alba-Iulia şi îmi cer iertare mie pentru aceasta. Decembrie ar fi trebuit să fie luna a zecea, la romani a şi fost( decem), iar 1 în faţa lui 10 e capăt de serie, e licenţă. Unind această numărătoare cu mitul nostru jertfelnic al Meşterului Manole şi al celorlalţi constructori, dar care cu Manole erau zece, el fiind ultimul(deşi îi şi întrecea) de la primul la ultimul ne înălţăm ca la Alba şi cădem ca pe malul Argeşului. Din tot acest drum de la 1 la 10 jertfa nu se numără. Acum e una momentană, de 22 de milioane de zidiţi în ctitoria unei urne de vot cu acustica unei dări de duh mai mult decât a unui clopot sau a unei rugăciuni.

Faptul că eu nu pot să merg, că nu am dispoziţia necesară să merg unde se cade să merg, nu înseamnă că nu mi-e gândul acolo. Trebuie să ştim să exersăm unirea, nu în festivism, nu prin parade şi tancuri, să fim serioşi, la capitolul acesta mai bine am ieşi şi ne-am potcovi tălpile cu fân, ci pur şi simplu, să ne izbească acel elan interbelic când patriotismul nu suna fals şi era natural, util şi demn. Când chiar aveam o ţară. Eu pur şi simplu nu simt că mai am o ţară, mi-au confiscat-o aceste sicrie cu butoni şi cravată ai puterii antinaţionale şi antiumane. Şi lingăii lor purulenţi. Mi-e dor de România aia a mea şi nu de România asta a lor. Prea ne-au făcut-o dialectică şi prea n-am avut presă ca Eminescu să-i desfiinţăm.

Darie Ducan

2 comentarii:

Anonim spunea...

darie când mai vii la Târgovişte?

Darie Ducan spunea...

voi încerca să vin. Voi da semne.