duminică, 7 noiembrie 2010

Moartea e un mai mare poet





Încă nu s-au consumat cele trei zile ale unei morţi, zile-magi pentru o operă cu mari resurse de a fi redescoperită, şi simt în ele, grăbită, uzura unui an întreg, toată laolaltă, aşa cum se depozitează zăpada în afara oraşelor, ca un ciumat, cel mai pur. În prima seară de priveghere de către cei dragi dragi la căpătâiul lui Adrian Păunescu am mers ca o răzbunare şi ca să îmi înfrâng tristeţea printr-una şi mai mare.La fiecare rând mă împiedic în temperaturi şi în pleoape, îmi vine să fug, oriunde, dar nu să scriu despre asta... Comand un aranjament floral şi florăreasa mă întreabă câte garoafe albe să fie? 14? 16? Îmi vine pe loc ideea să fie 14, să fie un sonet de garoafe. A scris multe sonete. Şi florile pot fi un sonet, şi oamenii pot fi un sonet şi sicriele marilor scriitori de la Bellu aşteaptă ultimul vers pentru a se termina un mare sonet. Florăreasa simte pentru cine sunt florile, toată lumea pare că e tristă azi la moartea poetului,toată lumea vorbeşte despre el, de la şoferi la florărese, de la îngeri la note de subsol, pluteşte în aer o tristeţe crâncenă mai mare ca preţurile, o vină complice care nu de multe ori într-un secol se simte faţă de un mare poet, ei înşişi rari. Merg la (încă) sediul Uniunii Scriitorilor să îl văd pe cel pe care l-am iubit, dar mi se cere pe panglicile florilor să scriu ceva. Ce să scriu? Cum să îl rezum pe Adrian Păunescu într-o bandă ce mai degrabă ar fi de ştire în partea de jos a unui ecran tv decât de moarte, la o coroană. Am decis să scriu pe una „La adio, tu!” şi pe cealaltă „Familia Ducan” De ce astfel şi nu altfel?, vorba poetului. Pentru că acasă ai mei plâng toţi de tristeţe, pentru că a fost prieten mai întâi cu tatăl meu, poetul Răzvan Ducan, apoi şi cu mine. Pentru că mi-a ajutat mama într-un moment foarte grav când avea nevoie de nişte medicamente scumpe care nu aveau contracte şi care nu se puteau găsi deşi erau gratuite, fiind nişte realităţi medicale absolut vitale pentru ea. A făcut ce a făcut, a intervenit pe unde a ştiut şi a trecut acele medicamente pe o listă de contracte de gratuităţi astfel încât alături de mama mea şi alţii au putut să-şi înfrângă boala, „mai scumpă ca o clasă socială” vorba unui sfârşit de sonet din fericire nu din garoafe. Nu le pot enumera pe toate tocmai pentru că sunt un complex de situaţii şi nu o înşiruire ternă şi încă nu sunt pregătit de despărţirea de el ca să fac bilanţuri şi să am cinism contabilicesc la primire deşi am spus toate aceste lucruri cât trăia, nu le-am ascuns şi vin acum ca alţii tăcând mâlc şi plini de o preţiozitate a ascunderii ca să nu zic a laşităţii.

Era dimineaţa mileniului nou, anul 2001, tatăl meu văzuse că mă ţin de scris, că, deşi eram un mucos de 12-13 ani, nu mă las exact cum un refren nu se leapădă de cântec, de scris poezie, naivă, ca la acea vârstă, publicasem în presa locală şi judeţeană, la Târgu Mureş, câteva texte, deja îmi pare ceţoasă amintirea şi nu o scormonesc pentru că încă sunt prea tânăr, devenisem o mică vedetă locală şi eram o curiozitate. Ei bine tatăl meu m-a luat împreună cu alţi copii talentaţi să mă ducă la Bucureşti, oraşul meu de astăzi. La prima mea venire în Bucureşti am fost dus direct la o emisiune tv a marelui poet, numită chiar „De vorbă cu Adrian Păunescu” şi prima întâlnire dintre mine şi el a avut loc în molul din cartierul Vitan, unde atunci Antena 1 avea un studio. Ne-am întâlnit prima dată exact pe scările rulante. Şi astăzi mă întreb cine urca şi cine cobora. Şi astăzi mă întreb cine era un om pe nişte scări, cine se căţăra pe garduri. Nu prea ştiam cum e deşi ştiam câteva poezii ale lui, printre care Copiii de ţărani, poem pe care şi astăzi îl recit cu drag în nopţi de poezie cu unii, cu alţii. Anii au trecut, cu timpul ne-am întâlnit, ne găseam la telefon, ne-am văzut mai des, mai rar, dar azi regret că totuşi nu prea des, mai ales după ce m-am mutat la Bucureşti, în toamna lui 2007, ne auzeam la telefon fie că aveam motiv fie că nu, azi şi o întrebare precum banalul ce mai faci? ar conta şi aş da un regat pentru ea. Fie că îi trimiteam articole la Flacăra în ultimii ani, fie că vorbeam diverse, fie că îi făceam câte o vizită, ultima dată mi-a propus să ne întâlnim într-o altă zi ca să îmi arate tot felul de înregistrări vechi, după o seară în care vorbisem mult despre Preda şi despre poezia contemporană. Eu despre tineri, el despre generaţia sa, dar nu a fost să mai vedem acele înregistrări. Ne-am şi certat fără să ne împăcăm, dar asta nu înseamnă că ne-am despărţit certaţi, ci că am uitat cearta aşa cum uiţi că bei un pahar cu apă. Insistam asupra teatrului său, iată, acum postum, unde, deşi nu e foarte mult, sunt idei geniale, dacă se va publica Lepra, se va vedea, îi lăudam poemul Spre plus infinit ca pe o replică fantastică la Luceafărul eminescian şi la Ion Barbu, mi-a scris în 2004 prefaţa la Zeii de carton, spunea că sunt antimuzical şi m-am enervat, nu eram de acord şi eram gata să nu public prefaţa, m-am certat colosal cu tatăl meu atunci, dar am lăsat-o, dacă mă gândesc exact ca Adrian în cazul prefeţei lui Eugen Barbu la o antologie a sa din anii 70, i-a plăcut apoi Cartea dintre doi tâlhari, titlul l-a înnebunit, am fost şi la câteva dintre cele mai frumoase cenacluri de după revoluţie, cel mai viu îmi vine în minte cel de la Târgu Mureş, din 2003, de la Palatul culturii, după care s-a întins o noapte lungă de poezie şi muzică. Sunt trist şi singur astăzi că a murit, sunt trist că nu i-am telefonat pe patul de spital să îi mulţumesc pentru tot, i-am trimis însă mesaje gândindu-mă că nu poţi suna totuşi un bolnav în spital oricând, că e o situaţie delicată, dar în ziua de 4 noiembrie simţeam intimitatea morţii şi i-am trimis un mesaj de încurajare, la pertu, un pertu al morţii, niciodată nu mi-am permis, dar în faţa morţii pe care o simţeam, persoana a treia îmi părea fadă, nu mai conta eticheta, nici măcar respectul, de la care nu am făcut niciodată abatere, ci conta dragostea. I-am cerut să nu moară. A murit fără să vrea dar simţind moartea aproape.

Zilele acestea Calea Victoriei e plină la orele serii de mii de oameni cu flori. Înaintând pe contrasens dinspre Uniunea Scriitorilor, în clădirea celor ce nu l-au iubit şi care acum îl plâng ipocrit şi laş!, mă simt pe o scară rulantă în contrasens. Florărese strigă pe bulevarde „flori, flori pentru Adrian!” Mă bucur totuşi că au acţionat inteligent cei de la USR şi au permis să fie adus acolo, altfel îmi regândeam relaţia cu ei. Sunt amărât şi cu greu mă pot controla, nu am dormit de aproape trei zile deloc gândindu-mă nu neapărat la el, ci acolo. Dincolo de prieten ştiu că a fost un foarte mare poet cu o operă împresionantă şi inegală, un om activ, o celebritate în termenul adevărat al cuvântului, un gen de om între Socrate şi Michael Jackson. Astăzi, cu scârbă văd ce e după moartea sa, Meletos a înviat şi îl pune la zid. Simt că în aceste momente mi-e scârbă de tinerii poeţi, de atitudinea lor, de oameni a căror poezie o admir uneori, de oameni laşi care îl atacă şi acum sau care doar nu pot scrie un text deşi au ţinut la el de teama atacurilor altora, poeţi cu câte un volumaş care se împiedică în prostia lor incultă şi probabil şi pe Sadoveanu l-ar citi numai în cărţile lui comuniste. Păunescu nu a fost niciodată un ideolog, ci un problematic a toate iar mulţi poeţi tineri, nu ar fi putut scrie probabil aşa astăzi dacă 60-iştii nu participau la dezgheţ. Pot să îmi spună unii că exagerez, nu exagerez, dar dacă nu îţi place Păunescu poţi măcar să taci. Ar fi indicat acest lucru şi unor nulităţi ca Ioan T Morar şi alţi oameni cu destin mic, lătrăi cu buricele tăiate cu o tablă de conservă care l-au înjurat constant şi acum îi doresc odihnă veşnică. Şi datorită Istoriei unei secunde, dragii mei trişti şi alţii care reacţionaţi mai prudent sau mai mizerabil la moartea lui puteţi scrie astăzi aşa, pentru că după Labiş Păunescu a eliberat politic poezia coborând în politic prin această carte, aşa cum Nichita şi-a inventat limbajul. Spun asta cu certitudinea că îl veţi accepta într-o zi. Mă refer la ei pentru că de poeţii tineri îmi pasă. Da, Păunescu a scris câteva poezii tributare politic dar şi ele sunt problematizabile pentru că nu îi aparţin unui Beniuc, ci unui poet care împletea mesajul dur cu lauda. Poţi să zici „Trăiască Ceauşescu!” dacă după asta cânţi sau scrii Omul liber, pe muzica lui Vali Şerban, ori un cântec precum Importante schimbări al lui Vasile Şeicaru. Eu mai cred un lucru, lui Păunescu îi vor folosi începând de acum, în bine, până şi textele scrise despre Ceauşescu, triste, nefericite, dar ocazionale, nepublicate în volume, ci doar în presa de o zi. Îl vor problematiza, îi vor asigura persistenţa negării iar opera va rezista şi ca replică la propria ei putere de negare. Tot ce i-a fost contra de acum îi va face posteritatea exact aşa cum trebuie să o aibă un mare poet, polemică şi controversată. De la Ultrasentimente la Ultima noapte pe Atlantida(e realitatea altceva?) poezia sa a întâlnit câteva praguri dar a rezistat prin geniul său, iar cei care nu ştiu că geniul e în sine imperfect nu vor fi nici măcar speranţe. Trecând peste aceste amănunte referitoare la unii oameni care mai au multe, ca şi mine de altfel, de făcut în literatură, mă întorc la lucruri personale, mă întorc la mine. Să mă acuze cineva că îmi e tristeţea subiectivă! Este(este?), dar analiza îmi e obiectivă. Sper să reuşesc cândva să scriu un eseu zdravăn despre poezia lui Păunescu şi după moartea sa aşa cum am făcut-o şi în timpul vieţii, uneori cu duritate, unul aşa cum merită, după 20 de ani în care toţi criticii s-au compromis, paradoxal, nescriind despre el. Vă sună bombastic acuma dar veţi vedea că aşa va fi. Multe pagini de poezie mai puţin valabilă estetic nu neagă puterea excesiv de poetică a mentalităţii sale. Aceste lucruri se văd bine în stilul poeziei plină de capodopere de toate felurile de la un capăt la altul aşa cum e plină şi de moloz, dar, iată încă o pistă, până şi molozul e util, e psihanalizabil Îmi permit excese de genul acesta aşa cum „ muşcă şi fugi!” tinde să facă din literatura tânără de multe ori o manea. După ce se vor înlătura clişeele de toate felurile, cele de om viu, venite dinspre zvonuri, se va vedea cu adevărat ce mare poet a fost. Se simte asta, dar în ciuda popularităţii imense, extrem de puţini o ştiu cu adevărat şi o pot dovedi dincolo de sentimentalism, puţini, de ordinul degetelor de la o mână.

Unii propun reluarea Cenaclului Flacăra. Nu se mai poate şi nu are rost. Cenaclul şi-a încheiat misiunea acum, cu foarte multe merite şi victorios. La fel revista, la fel toate. Adrian Păunescu a fost primul trust de presă de la noi de la Iorga încoace şi mai bun literar vorbind decât el. Trust pentru că a crezut în el. Măcar pentru asta presa internaţională ar fi trebuit să nu minimalizeze tâmpit activitatea sa şi să îl clasifice ca fiind „poet de curte”, dar cum să spui asta unora care cunosc comunismul doar la nivel idilic şi livresc? Cum să spui asta unor oameni ei înşişi clişeizaţi ca o tiparniţă beată? Puteam să îl sun mai des, să insist mai mult când voiam să ne vedem şi nu putea, să îl terorizez de drag dar poate că nu totdeauna am făcut-o. În orice caz m-am bătut cu mulţi pentru el. Nu avea nevoie de apărarea mea, cine sunt eu în fond ca să îl apăr? Puteam însă să îi trimit la lectură pe cei care citeau puţin şi vorbeau mult. La gust nu îi puteam trimite. L-am iubit pe acest om şi forţa lui m-a provocat să scriu. Insista să îi trimit articole şi m-a învăţat să scriu presă, prin insistenţă. Nicio cerere a lui nu era cerere, era o provocare. M-a învăţat să scriu presă deşi azi eu însumi am serioase îndoieli asupra presei din România, l-am iubit şi m-a preţuit, vreau să cred, tare, răsfoiesc acum un teanc de cărţi cu dedicaţiile lui, unele extrem de măgulitoare, mă uit la pozele noastre împreună şi mă gândesc când îi citeam la telefon sonete de Shakespeare traduse de mine în româneşte, foarte bucuros că îl deranjez cu aşa ceva. Ştim cu toţii câte a făcut pentru scriitori şi că alături de Nichita a fost cel mai bun al generaţiei sale, opuşi, altfel, dar tocmai de aceea buni. Când trăgea să moară mă rugam, hai, Nichita, alungă-l, latră-l ca să nu vină în moarte, alungă-l înapoi în viaţă. E un egoism al noastru al celor vii, dar nu putem spune că el a avut egoismul de a muri. La cât de altruist a fost s-a dus doar dincolo la cenaclurile de acolo, e un punct pe i, „pe sicriul de pe i”, o ia de la capăt şi acolo, în curând va debuta cu un sonet, apoi cu un volum şi tot Matei Călinescu îi va scrie prefaţa. Doamne ce dor îmi va fi de el. Acum e la Ateneu şi în curând va fi dus la Bellu, e înrămat în sicriu şi lumea îşi ia rămas bun de la el, îşi ia la adio. A murit ca opera lui să crească nu în pagini, ci în adancime. Era perfect conştient de asta şi, m-a mişcat mult că ne-a salutat „cordial, de-a dreptul cardiac” Acest umor special şi grav al inventării formulei din ultimul poem e aproape la fel de bulversant ca „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. După ce că m-a mişcat moartea lui, m-a enervat cumplit.Voi încheia cu două versuri ale mele gândite chiar la căpătâiul lui:

Condoleanţele îmi mor în cerul gurii,
şi asta e o ridicare către cer.

Darie Ducan

5 comentarii:

didiforever spunea...

Ma bucur din suflet ca gandesti asa. Imi pare rau ca-l contesta multi, dar cu atat mai mare e valoarea lui. Raman in suflet cu imaginea unei editii a cenaclului Totusi iubirea , vazuta tot prin 2003, cand am fost foarte fericita pt ca am trait niste clipe unice.Cine nu e rauvoitor, stie sa aprecieze.

Anonim spunea...

impresionant!....mi-e dor...de schitu magureanu si de poeziile tale...mi-e dor de anii trecuti!

Anonim spunea...

impresionant!....mi-e dor...de schitu magureanu si de poeziile tale...mi-e dor de anii trecuti!

andreea m. spunea...

Sunt foarte trista, Darie, nu imi placea omul dar imi placea poetul.

Darie Ducan spunea...

Anonim,

Cine esti?