sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Inaugurarea libidoului de ţară

Bucureşti, România. Editorial de frunze, ciulama levantin occidentală de târg de carte, cultură la pungă, Romexpo luminează ca un creier sătul zilele acestea văzut dinspre Casa Presei, politică dată în bobi, premierul Ebil Moc taie aţa a zece kilometri de autostradă de parcă şi-ar inaugura libidoul în faţa unui cârd de nimfomane blazate ca nişte bucătărese. Subtil, cum îl ştim, şi complexat trebuie să iscălească evenimentul cu o glumă şi aruncă una nesărată din tandemul vitriolant Sarea şi Poşta, aceea cu număratul kilometrilor toamna în loc de boboci. Care alta? Putea împrumuta de la Traian Băsescu un banc despre el din literatura de sertar a comunismului crâncen în care ne aflăm. Nu a făcut-o, cum e un tip oral se pretează la bancuri dintre cele care aleargă exact ca frunzele, cu voie de la împărăţie, cu dispensă. În oraşul fumigenă şi ceţos un cadou e să îţi faci bagajele şi să pleci, oriunde numai să pleci o vreme. Fie şi în comuna Căţelu, unde este şi metrou , aşadar iată satul românesc, Lucian Blaga, revizuieşte-ţi discursul de la Academie ca să fii glossy şi să-ţi trimită Udrea bezele.

Aşadar îţi vine să pleci. Şi pleci. În mijloacele de transport în comun se simte sărăcia mai apăsătoare, în metrou parcă şi din cauza pământului de deasupra, în autobuz datorită cerului, nicicum nu e bine, ai umbla cu o plasă în cap prin tot oraşul ca să nu vezi pe nimeni şi să nu capeţi boala de a fi aici şi acum. Dar şi în plasă de ai fi, cinstit cum eşti, te-ai considera produs şi vei fi plătit ca să ocupi loc în plasă chiar tu. În fiecare staţie urcă oameni care cerşesc, nu spun cerşetori de teama că asta ar putea fi o naţionalitate şi nu ocupaţie!, sau vânzători de nimicuri. "Ace de siguranţă, avem ace de siguranţă!" Ace de siguranţa zilei de mâine n-are nimeni deşi toţi care ar trebui să aibă se simt înţepaţi, brichete, şerveţele, cât de curând şi ştreanguri, economice şi rezistente. Pleci din oraş şi te caţări pe un deal într-un sat să uiţi de tot, să uiţi de politica lor şi de sărăcia generală, de summitul de la Lisabona unde preşedintele nostru e iarăşi piccolo. Dar şi ca să ajungi într-un sat frumos şi curat cum, de pildă, e Jidvei, trebuie să îţi plombezi ochii cu sărăcie. Să vezi camioane care îţi fac semn pe marginea drumului şi îţi vând benzină mai ieftină cu câţiva lei, ca să mai facă un ban de pâine bieţii oameni. Ei încă stau bine, e bine câtă vreme nu vei vedea căruţe oprite şi cu găleata de ovăz pe margine drumului, vânzând benzina medievalismului nostru la un preţ mai mic decât nechezatul. Cât încă nu sunt ovăzării cu pompă premium sau fără plumb. Calendarele şi firea încă arată 2010. Deşi dacă stăm să ne uităm după coerenţa lucrurilor din jur, după calomniile şi mizeriile antiromâneşti care apar la Budapesta, după sărăcirea breslelor, inclusiv cea literară, când numai fard e de fapt orice târg de carte care se iluzionează să revitalizeze ceva, fard sau naivitate, începi să te întrebi de ce n-ai pleca de tot undeva la ţară, să n-ai ore fixe şi program impus. Şi mai ales nu tăieri.

Îmi spunea cineva zilele trecute despre Siria de acum 20-30 de ani, când regimul comunist din România le construia combinate sirienilor şi cum a fost pus în situaţia de a duce nişte oameni răniţi la un spital. Ei bine, doctorii au spus că nici nu se ating de răniţi până nu primesc suma cutare, făcând semn cu mâna către ei, că pot să şi moară, dar nu îi vor vindeca. Părea halucinant, dar astăzi nu numai că nici nu ne putem ţine nădragii economici cu câtă economie avem, nici măcar o fabrică de ascuţitori să ne scriem testamentele, dar am chiar ajuns la un sistem medical apropiat, unde asigurarea medicală e un biet papion hilar, un antreu la plata pe care o faci la orice consult. Obligativitatea ei e una dintre metodele purulent de inteligente de a elimina corupţia de către ocupaţia portocalie căreia îi miroase până la Calafat a sine. Corupţia nu creşte, atinge apogeul iar dacă abstracţiuni concrete ca ea s-ar putea premia, ar trebui să i se decerneze Steaua României în grad de Mare Cruce.

Darie Ducan

Un comentariu:

n-am un chior spunea...

am si eu o curiozitate: tu esti sarac? de ce ai fi jeli o categorie din care nu faci parte? eu cred ca vrei sa plangi si nu ai motiv, de aia te aprovizionezi de la altii cu "tristeti".