joi, 26 august 2010

La bursa naturii

Întreb, nu dau cu parul: se poate numi fustangiu cel care iubeşte o ţară de cortine căzute, cum pare a fi a noastră, şi care i le ridică pentru a mai spera că o salvează?

Întreb, nu dau cu parul: putem noi trăi în această ţară altfel decât într-o piesă de teatru jalnică pe care cei mai fătălăi conducători din istoria recentă au impresia că o regizează prin golirea scenei şi a sălii? Suntem un teatru mort? Suntem o amintire de contrabandă? Acum nu mult timp un om cu valoare de gargară vorbea despre pericolul pesedizării României, ciuma roşie, da, da, ciuma roşie şi alte anacronisme ordinare care să inflameze ficaţii opiniei publice atât de curvite din dezorientare încât ar ocoli-o până şi vulturii. Acum, nu atât prin ciraci ai partidelor se vede pedelizarea, cât în viaţa de zi cu zi. Evident nici PSD nu a fost niciodată uşă de biserică, ci un mamut plin de tare levantine, ale tradiţiei, dar acest guvern care cloceşte păduchelniţa corupţiei şi a manipulării, a hoţiei, a oportunismului şi nepotismului le întrece pe toate. Preşedintele-spirt-Mona(miros tipic!) îşi alungă poporul în Europa cu traista-n băţ, că doar e un câştig al revoluţiei puterea de a pleca! La cerşit, la desfăcut picioarele, la muncit pe brânci. Nu ajunge că Spania şi Italia sunt pline de toată elita la modă în România, nu olimpici, nu tineri geniali în domeniile lor, ci curve morale, gherţoi, şnapani, comisari de alba-neagra, ambasadori venerici, tăvari şi sufertaşe ale oricui. Nu mă miră nici că în cel mai nefericit moment preşedintele, al cărui dos de palmă are valoare de semnătură, a făcut aceste declaraţii de „marş de-aici!”, nu mă mai miră nimic. Intelectuali servili, maimuţoi, răşniţe de televizor cu tariful afişat pe spate ca numele la fotbalişti, toate acestea se întâmplă în România. Dar suntem în Europa, nu ne cere nimeni paşaportul, putem ajunge la Monte Carlo dormind tot drumul. Europa, aia de-l avu cândva pe William Shakespeare. România, asta de-l are acum pe William Brânză. Europa, aia cruciată în vechime. România, asta cruciată de priviri prezidenţiale. Europa, cea în care Rimbaud se bătea prin cârciumi ca mare poet şi se pişa pe mese. România, cea în care preşedintele pocneşte conform principiului „muşcă şi fugi” pe oricine nu i se supune, condiţia: să nu existe martori. El se pişă abstract. Nu, nu urinează, ar fi o neconcordanţă stilistică să spunem că urinează un asemenea om. Moneda europeană: euro. Moneda românească: jalea, o jale = 100 de sile. Întreb, nu dau cu parul: o casă de schimb pentru aşa ceva? A, politica? A, administraţia? A, ghişeele, unde stăm mai mult decât cu copiii noştri şi le angajăm bone să aibă grijă de ei? Ghişee funcţionăreşti unde plecăm în concediu cu pachet all exclusive? Nivel de trai, ziua de mâine s-ar angaja ca zi de ieri dar se pierde la oficiul locurilor de muncă, o bat funcţionarii, o lovesc cu pixurile-n ochi „tu-ţi muma-n cur de nenorocită zi de mâine ce te vrei tu zi de ieri, să sari peste rând, să scapi, ai? Boarfo.” „ Nu vă mai place munca, un canal Dunăre-Marea Neagră n-aţi face, numai Antena 1, Antena 3, ai?” Bârfe, fericire, „Emil Boc coseşte”, cum ar spune Mircea Dinescu „ Moartea citeşte ziarul” Dar care ziare? Libirtatia? Ziarul acela cu sonorităţi evazioniste, Evz? România liberă? Oficiosul? Care dintre ele? Ţigani cu căruţe plecând spre Iuropa, cu murăturile după ei, la vreo nuntă, vărsate peste rochia miresei, hăulit, jale, pastramă la diplomat, sexuri de înger ejaculând ninsoare, clopotele bisericilor făcute din cutii de cola tăiate, teoreme, implementare, limbaj de lemn, atât de mult că nu mai găseşti lemn de un sicriu şi nu te poţi îngropa, e musai să rămâi viu, să îi suporţi lungiţi la bronzat pe creierii tăi, cu burţile pline de urs plin cu pungi, sufocat în tomberoanele Braşovului. Ode, ode, cântece incredibile, laudatio, răspunsuri, muci, halva, pensii, pensionari, drepturi de autor: ai scris la Săpânţa vreun catren? Ăla eşti, nu te iartă. Dai banu că te ştie Europa şi râde de tine. S-ar putea să te încadrezi şi la comediant, poate ai de plătit mai mult dacă te bagă ăştia şi la sit down comedy. Ai un milion de omg-uri care să te apere, ai Cedo, ai, dar ce n-ai? Cum, nu eşti fericit, românule, pauză de masă între cro magnon şi homo erectus, apărut din mucegăirea firimiturilor şi din creşterea plantelor, pomilor, să vină Verestoy să te dreagă? Ai Cedo, ai de toate, dar n-ai bani, măi milogule, n-ai bani nici să strănuţi. Două salarii îţi trebuie să ajungi până la gară, două credite la bănci trebuie să faci să te poţi cufuri şi tu demn la o budă publică din Amsterdam, fi-ţi-ar laleaua a dracului să-ţi fie de duşman al poporului, care sunt eu guvern. Locuri de muncă, aşa mai înspre locuri de veci. Paritate absolută locuri de muncă = locuri de veci, în România, ţară cotată numai la bursa propriei ei naturi, ţară nu a lui fii!, ci a lui fă-te că! Eu doar întreb, nu dau cu parul, de la atâta limbaj de lemn nici de par n-am mai găsit. Citesc în presă anunţuri: „Caut lemn Swarovski, ca piatră de inel, plătesc bine.” Străbunicilor, vă evacuăm, daţi-ne lemn. Marş de-aici!



Darie Ducan

5 comentarii:

Anonim spunea...

genial ca de obicei.

Ioana

Anonim spunea...

Bun, bun de tot.

Anonim spunea...

darie te invidiez pentru tot ce ai, pentru tot ce poti, pentru tot ce esti, cineva care ti-a fost apropiata intr-o vreme mi-a povestit despre tine cu regret si cu iubire. Cu admiratie nu mai spun.


Cineva

Anonim spunea...

te plateste mogulu? gras nu? ca tine.

Darie Ducan spunea...

Cineva,

Astept detalii in email.Multumesc.


Anonim,

Asa e. Cine-ar plati anonimi?